Pentru cei care cred ca pot invinge boala si vor sa-mi intinda o mana de ajutor,in peajma Craciunului!

03/12/2010
 

 

 

Pentru cei care cred ca pot invinge boala si vor sa-mi intinda o mana de ajutor,in peajma Craciunului!

 

„in lume veti avea necazuri; dar indrazniti, Eu am biruit lumea”,(Ioan 16;33). 

LISTA MEA  DE DORINTE PT MOS CRACIUN:

 

SANATATE SANATATE SANATATE SANATAE SANATATE SANATATE SANATATE!!! (pentru mine si pentru voi toti)

Rugaciuni pt sanatate, ganduri bune si pozitive,voie buna si optimism- din partea voastra J 

Icoana Pantassa-vindecatoare de cancer si boli incurabile

Icoana Maicii Domnului Gherotissa

Cartea-2 milioane kilometri in cautarea adevarului-Klaus Kenneth-ed Sofia

Orice carte sau film-seriale care poate sa-mi ridice moralul.

Bio Bran1000-acest supliment nutritiv este forte important pt sanatatea mea (farmaciile DONA sau prin firma Chemomed)- folosesc 2 cutii/lunar(460ron buc)

Imi  doresc din suflet sa petrec Craciunul alaturi de cei dragi daca voi fi bine si as dori ca pretul biletelor de avion sa nu ma impiedice sa ajung acasa.

 

 Stiu ca multa lume are probleme financiare dar atunci cand mai esti  si bolnav totul se amplifica. Sa fii bolnav de cancer este extrem de costisitor.Este aproape imposibil sa te vindeci de o forma dificila de cancer ca a mea fara un suport financiar! De foarte multe ori greutatile financiare nu-mi dau voie sa-mi canalizez intreaga energie spre vindecare.

Pe mine personal ma puteti ajuta in aceasca grea incercare a vietii contribuind cu o “caramida” la obtierea sanatatii mele depline.Am fost diagnosticata in iunie 2005 cu Limfom Hodgkin stadiul IV. Desi medicii in decembrie 2006 mi-au dat vestea ca mai am 6 luni de trait(cadoul meu de acele sarbatori),ma incapatanez sa traiesc si imi doresc sa fiu cat de curand minunea sanatoasa.

Povestea mea se numea”Imi pot cumpara viata dar licitatia e contracronometru”,https://magdaciobanu.wordpress.com/about/  acum dupa 5 ani si jumatate pot spune ca titlul ar fi “Sunt o invingatoare-CAT TRAIESC, BATALIA E CASTIGATA! “, dar am nevoie in continuare de sprijinul dvs moral si financiar pentru a putea continua lupta pentru supravietuire. Este o batalie(incercare) foarte grea si foarte costisitoare.

Vreau sa duc in continuare aceasta lupta cu demnitate si optimism.

 

Cum ma puteti ajuta?

 
1. Facand o donatie in unul din conturile de mai jos.

Conturile sunt deschise la:
Banca ING
Agenţia-Bulevardul Kiseleff,nr.11-13
P.O. Box: 2-208, 011342, Sector 1, Bucureşti
IBAN : RO55 INGB 0000 9999 0150 4003-cont in EURO
             RO93 INGB 0000 9999 0105 0717-cont in LEI

Titular Cont: Ciobanu Magdalena Gabriela.

sau

2. Printr-un contract de sponsorizare  

 

 

Boala mi-a creat  probleme emotionale, stres, dureri fizice, ma tine perioade lungi departe de cei dragi,nevoia de a avea o alimentatie cat mai sanatoasa si naturala posibil, nevoia de un sac de medicamnete, care nu sunt gratuite+suplimente nutritive(pt a ajuta organismul sa se refaca mai repede).Din martie 2007 ma tratez in Italia-medicii de caici au reusit sa ma mai „repare”. In periaodele cand ma simt bine trebuie fac controale lunare in Italia, iar in periaodele mai proaste am perioade lungi de spitalizare sau controale saptamanale si trebuie sa raman aici. In momentul de fata sunt de 3 luni in Italia la tratament.In Italia totul este mai scump fata de Romania si cheltuielile sunt foarte mari pt avion,  mancare, transport  ,medicamente… 

De cand am fost diagnosticata cu cancer toata familia a avut de suferit, deoarece tratamentul chimioterapic si boala in sine m-au facut neputinciosa in a ma descurca singura si asta m-a dependenta de un insotitor 24h/24h. Pentru a ma ajuta mama a renuntat la job, la fel si eu.Tata este singurul memebru al familiei care munceste.

Va multumesc din suflet celor care m-ati ajutat si celor care o veti face, as vrea sa va pot rasplati pe fiecare in parte pentru bunatatea si omenia de care dati dovada.Dumnezeu sa va intoarca inzecit bunatatea!

Multumesc familiei mele, iubitului meu minunat, tuturor prietenilor care mi-au ramas alaturi si le multumesc din suflet celor pe care mi i-a trimis Dumnezeu de-a lungul timpului sa-mi fie alaturi in aceasta incercare a vietii mele. Viata mea este mult mai usoara si mai frumoasa cu voi toti alaturi!Ma simt foarte norocoasa deoarece stiu ca sunt inconjurata de atatea suflete minunate.

Va doresc tuturor sarbatori fericite alaturi de cei dragi! 

Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti!

RUGACIUNE

19/10/2010

 

Tata din Ceruri, te rog sa-mi binecuvintezi familia,
prietenii, rudele si pe cei pe care ii iubesc, si pe
cei care citesc aceasta rugaciune chiar in acest moment.
Arata-le Tu o noua imagine a dragostei si puterii Tale nemarginite.
Duhule Sfant, te rog sa-i ajuti , chiar in acest
moment. Acolo unde exista durere, te rog sa le
daruiesti pacea si mila Ta. Acolo unde exista indoiala,
te rog sa le inspiri o incredere innoita prin Harul
Tau. Unde exista o nevoie, te rog sa le-o implinesti.
Binecuvinteaza- le Tu caminul, familia, munca,da-le
Intelepciune si Lumina in viata lor. Binecuvanteaza- i
cand pleaca si cand se intorc acasa, mergi inaintea lor si deschide-le calea.
Calauzeste-i si ocroteste-i clipa de clipa in toata viata lor.
Iarta-le lor pacatele facute cu voie sau fara de
voie, cu stiinta, din nestiinta sau pe cele pe care nu si le amintesc.
Condu-i Tu pe Calea Ta Cea Sfinta, In Numele Fiului Tau, Iisus Hristos.
Doamne Tata, Fiule si Duhule Sfint, iti multumesc ca
tu vei face mai mult decit iti pot eu cere.
Amin

MORALA: Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci.

29/09/2010

SCRISORI DE LA TEDDY

  In timp ce se afla in fata copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, in prima zi de scoala, le-a spus un neadevar. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor sai ca ii iubeste pe toti la fel de mult. 

  Totusi, acest lucru nu era posibil, deoarece in primul rand, cufundat in banca sa, era baietelul numit Teddy Stallard.

   Doamna Thompson il urmarise pe Teddy in anul precedent si observase ca acesta nu se juca cu ceilalti copii, hainele sale erau neingrijite si era murdar mai tot timpul.  

 Si Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese pana acolo incat Doamnei Thompson ii facea placere sa scrie pe lucrarile acestuia, cu un creion gros si rosu, un X mare si ingrosat si sa ii dea nota 4.    

 La scoala la care preda doamna Thompson, trebuia sa revizuiasca toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy il lasase intentionat la urma. Totusi, cand a deschis dosarul acestuia, a ramas surprinsa sa vada ca profesoara din primul an scrisese „Teddy e un copil istet, isi face temele cu grija, este manierat si este o placere sa fii in prajma lui”.   

 Profesoara din clasa a 2-a scrisese „Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii sai, dar este tulburat de faptul ca mama sa sufera de o boala incurabila, iar viata de acasa trebuie sa fie foarte grea”   

Profesoara din clasa a 3-a scrisese „Moartea mamei sale il afectase foarte mult. Se straduieste foarte mult, dar pe tatal sau nu il prea intereseaza, iar climatul de acasa il va afecta in curand, daca nu se va schimba ceva”    

Profesoara dintr-a 4-a a scris „Teddy este retras si nu mai este interesat de scoala. Nu are multi prieteni si uneori adoarme in timpul orei”   

 De-acum, doamna Thompson intelesese problema si i-a fost rusine de ce facuse. S-a simtit si mai prost cand elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase si impachetate in hartie stralucitoare. Mai putin Teddy.  

 Cadoul acestuia era impachetat cu hartie obisnuita de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu sa il deschida in fata celorlalti. Unii dintre elevi au inceput sa rada cand a descoperit o bratara careia ii lipseau unele pietre si o sticluta de parfum pe trei sferturi goala.. Ea i-a certat cand a observat ca bratara era draguta si parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a ramas dupa ore in acea zi doar pentru a-i spune „Doamna Thompson, astazi mirosi exact ca si mama”.    

Dupa ce copiii au plecat, a plans timp de aproape o ora. In acea zi, a incetat sa mai predea citirea, scrierea si aritmetica si a inceput sa ii invete pe elevi.    Doamna Thompson i-a acordat o atentie deosebita lui Teddy. Pe masura ce lucra cu el, mintea sa a inceput sa isi revina. Cu cat il incuraja mai des, cu atat acesta reactiona mai bine.Pana la sfarsitul anului, Teddy ajunsese cel mai istet elev din casa, si, in ciuda promisiunii ca ii va iubi pe toti la fel, Teddy a devenit alintatul sau.   

  Un an mai tarziu, a gasit o scrisoare de la Teddy in care ii spunea ca e cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata.    

Au mai trecut inca sase ani pana a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea in clasa, si ca ea ramasese cea mai buna profesoara pe care o avuse.  

  Patru ani mai tarziu, a mai primit o scrisoare care spunea ca va termina in curand si facultatea cu cele mai bune rezultate. Inca o data o asigura pe doamna Thompson ca fusese cea mai buna profesoara.  

 Apoi au mai trecut inca patru ani si a mai venit o scrisoare, cu acelasi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.    

 Apoi o noua scrisoare in care o anunta ca se va casatori.   

 Ii spunea ca tatal sau a murit cu cativa ani in urma si o intreba daca ar vrea sa participe la nunta si sa stea in locul in care sta de obicei mama mirelui. Bineinteles ca a acceptat. Si a purtat bratara careia ii lipseau unele pietre si a folosit acelasi parfum pe care il primise demult de la Teddy.      

S-au imbratisat, iar Teddy i-a soptit la ureche „Multumesc pentru ca ai crezut in mine. Multumesc pentru ca m-ai facut sa ma simt important si mi-ai aratat ca pot insemna ceva.”     

 Doamna Thompson i-a soptit cu lacrimi in ochi „Teddy, ai inteles gresit. Tu esti cel care m-a invatat ca pot schimba ceva. Nu am stiut cum sa predau elevilor pana te-am intalnit pe tine.” 

  MORALA:         Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi ceva in viata celorlalti (si ar fi ideal daca ar fi in bine).          

       Si nu uita!:         Nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus, decat in momentul in care se apleaca si ii intinde o mana pentru a-l ajuta sa se ridice!

SFATURI PRACTICE

22/09/2010

Sfaturi practice :

Cum pot fi folosite altfel alimentele din camara

Piper: Daca vreti ca hainele pe care intentionati sa le spalati la masina sa-si pastreze culoarea, adaugati o lingurita de piper. Culorile nu vor iesi si evitati astfel ca unele rufe sa-si imprumute culoarea altora.

Zahar: Daca nu vreti sa cheltuiti bani pe tabletele antitantari, puteti face acasa un amestec la fel de eficient. Aveti nevoie de doua cesti de lapte, putin peste 100 de grame de zahar si circa 50 de grame de piper.
Fierbeti acest amestec timp de 10 minute, amestecand ocazional. Puneti  mixture in boluri si asezati-le strategic in casa sau chiar pe langa casa.
Acestea
vor atrage nu doar tantarii, ci si alte insecte deranjante.

Sare: Petele de grasime sunt intr-adevar o pacoste, dar pot fi indepartate,
inainte de a spala rufele, daca se presara generos sare peste pata.
Apoi, pot
fi spalate in mod normal.

Cartofi: Daca ati avut o noapte grea si ati cam exagerat cu alcoolul, iar
ochii va tradeaza activitatile nocturne, aplicati peste ei cate o felie subtire
de cartof si asteptati timp de cinci minute.
Clatiti apoi cu apa rece, aplicati o creama hidratanta si abia apoi
machiati-va, daca simtiti ca mai e cazul. In afara de machiaj, restul e valabil
si pentru barbati.

Portocale: Daca sunteti in natura si, intamplator, aveti portocale la voi,
puteti uita de grija hartiei pentru aprins focul.. Cojiti-le, lasati cojile sa
se usuce si folositi-le pentru aprinderea focului, deoarece contin uleiuri
inflamabile care ard pentru multa vreme. Mirosul proaspat e din partea casei!

Ulei de masline: Daca aveti senzatia ca produsul potrivit pentru piele pur
si simplu nu exista, incercati sa combinati 4 lingurite de ulei de masline cu 3
lingurite de sare. Pasta creata se asaza pe fata, timp de 2 minute si se
indeparteaza apoi cu apa calduta.
Folositi aceasta mixtura in fiecare zi, timp de o saptamana, dupa care rariti
aplicarea acestui tratament, reducand zilele de infrumusetare la 3 pe
saptamana. Rezultatele vor fi vizibile.

Mustar: Poate ca veti avea senzatia ca mirositi ca un hot-dog, dar mustarul
aplicat intr-un strat subtire pe piept, peste care se asaza un prosop
fierbinte, va va elibera capul si pieptul, ajutandu-va sa respirati mai usor..

Maioneza: E grav cand copiii deseneaza cu carioci pe pereti. Dar parca
doare si mai tare cand, in loc de pereti, folosesc ca si panza mobila cea noua.
Exista insa o rezolvare: asezati maioneza pe urmele de carioca de pe mobila,
lasati sa actioneze timp de 10 minute si apoi stergeti cu o carpa curata. Maioneza se va lua cu tot cu pata de culoare.

Lamaie: Matreata este o problema de sanatate adesea stanjenitoare si, din
pacate, produsele de ingrijire care promit sa rezolve aceasta problema miros
destul de urat. In frigider gasiti insa remediul, care consta in lamaie.
Masati-va scalpul cu doua lingurite de zeama de lamaie si clatiti cu apa
calduta. Dizolvati apoi o lingurita de zeama de lamaie intr-un pahar cu apa
calda si aplicati pe pielea capului, fara a mai clati.. Repetati tratamentul
pana ce problema dispare.

Oua: Daca nu mai aveti timp sa treceti pe la coafor pentru o masca pentru
podoaba capilara, folositi galbenusul a doua oua pentru a va masa parul. Porniti cu scalpul si apoi inaintati pe lungimea firului de par, pas cu pas.
Cand simtiti ca toate firele de par au intrat in contact cu galbenusul,
asezati-va pe cap o casca si apoi un prosop cald. Stati asa 30 de minute, apoi
spalati-va pe cap ca de obicei.

Unt: O cutie de bijuterii va poate ajuta sa va organizati podoabele. Doar
ca, uneori, toate acele lanturi subtiri se incalcesc si nu puteti face mare
lucru sa opriti asta. Cateodata va enervati atat de tare, incat mai ca ati
trage de ele, cu riscul ca nu multe lantisoare sa ramana intregi.
Sfatul nostru este sa puneti niste unt peste nod si sa asezati ghemotocul
pretios pe o suprafata plata. Ajutandu-va de un ac de cusut, veti reusi sa rezolvati dilema.
La final, nu trebuie decat sa indepartati untul sub un jet de apa calda.

Paine: Data viitoare cand scapati pe jos un pahar sau o farfurie care se
face tandari pe podea, luati o felie de paine si, dupa ce ati adunat cioburile
mari, vizibile, treceti felia de paine peste locul care ar mai putea avea
cioburi greu de vazut cu ochiul liber.
Painea este buna si pentru indepartarea urmelor de degete (eventual murdare) de pe pereti si tapet.

Banane: Data viitoare cand vreti sa aruncati la gunoi cojile de banana,
amintiti-va ca acestea inca mai pot fi utile. Indepartati eventualele
„ate” sau fasii din pulpa fructului si treceti cojile de banana peste
argintarie sau pantofii din piele. Stergeti apoi cu o carpa moale.

Mere: Daca ati cumparat rosii care nu sunt prea rosii, nu disperati.
In loc sa le lasati la copt pe pervaz mult si bine, infasurati cinci rosii verzi intr-o
punga maro in care se afla si un mar copt, sigilati si lasati-le asa pentru
cateva zile. Procesul de coacere va fi grabit in acest fel.

Ce se intampla cu kitul de celule stem dupa ce il predati specialistilor? Vezi traseul sangelui placentar de la recoltare la depozitare

22/09/2010


Transplantul de celule stem este utilizat in tratarea a peste 70 de boli in acest moment, printre acestea numarandu-se Alzheimer, atrofii musculare, leucemii sau cancer.

Aflati care este traseul pe care o proba de sange placentar il parcurge, de la recoltare pana la depozitarea in banca de celule stem, intr-un foto-reportaj realizat de DailyBusiness.ro.

Banca firmei Biogenis, companie detinuta de Banca Poloneza de Celule Stem (PBKM), are o capacitate de 8.000 de unitati, cat reprezinta piata autohtona in acest moment. Investitia initiala a fost de 1 milion euro, iar in urmatorii ani, banca va mai absorbi investitii de inca 450.000 de euro, potrivit reprezentantilor companiei. 

Biogenis este prezenta pe piata autohtona din 2007, iar pana acum, probele clientilor sai erau stocate in Polonia. Aceasta posibilitate ramane valabila, dar stocarea in Romania asigura o viabilitate mai crescuta a probelor, potrivit reprezentantilor companiei.

Demersul pentru cei care vor sa stocheze celule stem incepe in al doilea sau, cel tarziu, in al treilea trimestru de sarcina, cand clientii trebuie sa aleaga o companie si sa semneze un contract. Viitorii parinti primesc apoi kitul in care vor fi depozitate probele si pe care trebuie sa-l ia la spital, unde medicul va preleva sange placentar, la nastere. Un reprezentant al companiei se va deplasa la spital si va transporta proba la banca.

Iata traseul in imagini pe care il parcurge proba de sange placentar, odata prelevata.

Numarul 2 pe piata locala a celulelor stem, estimata la 7,5-8 milioane de euro, Biogenis incearca sa isi majoreze cota de 30-35%, pe care o detine in prezent conform propriilor declaratii, prin oferirea unor servicii suplimentare.

Astfel, compania ofera posibilitatea stocarii unei probe in doua casete, ceea ce inseamna ca o proba poate fi utilizata de doua ori. De asemenea, pentru clientii care semneaza un contract se ofera cursuri gratuite la Scoala Gravidei, unde viitoarele mame sunt informate cu privire la etapele pe care le presupune o sarcina, nasterea si ingrijirea copilului.

Piata de celule stem din Romania a inceput sa se dezvolte din 2006, iar in prezent primii patru jucatori – Cord Blood Center, Biogenis, Stem-Health Unirea si Stem Sure – detin 90% din piata. Preturile practicate sunt, in medie, de 4.000 lei pentru recoltare, transport, prelucrare si congelare, si 120-190 lei taxa pe depozitare pe an.

Utilizarea celulelor stem este o practica recenta in medicina, astfel ca si piata se afla la inceput de drum, chiar si la nivel international. Prima banca de celule stem din Europa s-a deschis in Germania, in 1995, dupa ce in 1993 fusese inaugurata prima din lume, in Statele Unite.

Transplantul de celule stem este utilizat in tratarea a peste 70 de boli in acest moment, printre acestea numarandu-se Alzheimer, atrofii musculare, leucemii sau cancer.

Autor: Ramona Constantin

http://www.dailybusiness.ro/stiri-companii/ce-se-intampla-cu-kitul-de-celule-stem-dupa-ce-il-predati-specialistilor-vezi-traseul-sangelui-placentar-de-la-recoltare-la-depozitare-galerie-foto-48778

Oscar şi Tanti Roz -Eric-Emmanuel Schmitt(as vrea sa va faceti timp jumatate de h sa cititi povestea-garantez ca merita)

16/05/2010

 

Eric-Emmanuel Schmitt

Oscar şi Tanti Roz

 

Dragă Dumnezeu,

Pe mine mă cheamă Oscar, am zece ani,am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că s-au

prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit, fiindcăpână acum n-am avut timp din pricina şcolii.

Să ştii de la început că mie nu-mi place să scriu, o fac numai când sunt silit. Scrisul nu-i

decât zâmbăreală, ploconeală, împopoţoneală etc. Minciună frumoasă. Ceva pentru oamenimari, adică.

Dovada? Uită-te numai la începutul scrisorii mele: „Pe mine mă cheamă Oscar, am

zece ani, am dat foc pisicii, câinelui şi casei (cred că s-au prăjit chiar şi peştişorii roşii din borcan), iar asta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit fiindcă până acum n-am avut timp din cauza şcolii“, când aş fi putut la fel de bine să spun:

„Mi se zice Cap de Ou, am zece ani, dar arăt ca unul de şapte, trăiesc la spital pentru că am cancer şi dacă n-am vorbit niciodată cu tine este fiindcă nici măcar nu cred că exişti“.

Dar dacă ţi-aş fi scris aşa, nu numai că dădea nasol, dar nici n-ai fi catadixit să te mai

ocupi de mine. Or, vezi tu, tare-aş avea nevoie să te ocupi.

Ba chiar aş zice că mi-ar prinde al naibiide bine dacă ţi-ai găsi timp să-mi faci şi mie vreo

două, trei servicii.Uite, să-ţi explic.

Spitalul e un loc grozav de simpatic unde sunt o mulţime de oameni mari întotdeauna

plini de voie bună şi care vorbesc în gura mare,cu mormane de jucării şi multe tanti roz care nu aşteaptă decât să se joace cu copiii, şi unde prieteni ca Bacon, Einstein sau Pop Corn îţi sunt în orice clipă la îndemână. Ce mai, spitalul e nemaipomenit cu condiţia să fii un bolnav care le face plăcere celor din jur.   Or, eu nu le mai fac plăcere. De când cu

grefa de măduvă văd eu bine că nu mai fac plăcere nimănui. Dimineaţa când ma examinează, doctorul Düsseldorf pare să n-aibă nici cea mai mică tragere de inimă, se vede că-i decepţionat. Se uită la mine fără să zică o vorbă, de parcă i-aş fi greşit cu ceva. Or, trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că eu mi-am dat toată silinţa la operaţie; am fost cât se poate de cuminte, iam lăsat să mă adoarmă, mi-am luat toate doctoriile şi nici măcar n-am ţipat când m-a durut. Sunt zile când mai-mai i-aş zice de la

obraz că la urma urmei poate el, doctorul Düsseldorf, cu sprâncenele alea negre ale lui, e

de vină că n-a reuşit operaţia. Dar, când mă uit la mutra lui amărâtă, parcă nu-mi mai vine şi toate ocările mi se opresc în gât. Ba chiar cu cât doctorul Düsseldorf tace, privindu-mă cu ochii lui de câine bătut, cu atât mă simt mai vinovat. Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i împiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie  formidabilă.

Şi să ştii că gândurile unui doctor sunt contagioase. Acum tot etajul mă priveşte cu

aceiaşi ochi – infirmierele, rezidenţii, femeile de serviciu. Au un aer trist când mă văd că sunt vesel, iar când spun o glumă se silesc să râdă. Pe bune, nici de râs nu mai râdem ca altădată.Numai Tanti Roz a rămas aceeaşi. E prea bătrână, zic eu, ca să se mai schimbe. Şi e prea Tanti Roz pentru aşa ceva. Cred că n-are rost să ţi-o prezint pe Tanti Roz, dragă Dumnezeu, e o prietenă de-a ta, de vreme ce ea mi-a zis să-ţi scriu. Singura problemă ar fi că numai eu îi zic aşa, Tanti Roz. Dar fă şi tu un efort ca să înţelegi despre cine este vorba: dintre toate doamnele în halat roz care vin la spital să se ocupe de copiii bolnavi, ea e cea mai bătrână.

– Câţi ani ai, Tanti Roz?

– Eşti în stare să reţii un număr format din treisprezece cifre, Oscar?

– Parcă eu nu ştiu că glumeşti, Tanti Roz!

– Deloc. Dar nu trebuie cu nici un preţ să mi se afle vârsta aici, altfel or să mă

trimită acasă şi nu ne mai vedem niciodată.

– Cum asta?

– Am intrat aici, la voi, ilicit, Oscar, da’ să nu mă spui la nimeni! Există o vârstă

limită să fii tanti roz, iar eu am depăşito cu vârf şi îndesat!

– Eşti adică expirată?

– Ăsta-i cuvântul!

– Ca iaurtul?

– Sttt!

– Ştiu să-mi ţin gura, nu te teme!

Găsesc că are mare curaj să-mi mărturisească acest secret. Nu-i vorbă că nici eu

nu-s turnător. Ştiu să păstrez un secret, deşi, la drept vorbind, mă miră că ăia nu şi-au dat

seama cât e de bătrână când i-au văzut ridurile ca nişte raze de soare pe care le are în jurul ochilor.

Altădată am aflat un alt secret de-al ei şi cred că, dacă ţi-l spun, o să fie floare la ureche

să-ţi dai seama despre cine e vorba, dragă Dumnezeu.

Într-o zi, pe când ne plimbam amândoi prin curtea spitalului, Tanti Roz a călcat într-un

rahat de câine.

– Căcatu’ naibii!

– Da’ ce vorbe urâte spui, Tanti Roz!

– Tu ţine-ţi fleanca, băieţică, şi mai scuteşte-mă! Vorbesc cum am chef.

– Vai, Tanti Roz!

– Gata! Mişcă niţel din cracii ăia, că suntem la plimbare, nu ne târâm ca melcii!

– Puţin după aia, ne-am aşezat pe o bancă să mâncăm bomboane, iar eu nu

m-am putut abţine s-o întreb:

– Cum se face, Tanti Roz, că vorbeşti aşa de urât?

– Deformaţie profesională, Oscar, băiete. Cu meseria mea, dacă m-aş fi dedat la un vocabular mai subţire, o încurcam.

– Da’ ce meserie aveai?

– Dacă-ţi spun, n-ai să mă crezi…

– Te cred. Pe onoarea mea.

– Luptătoare de wresting.

– Nu te cred!

– Îţi jur. Mă porecliseră Teroarea din Languedoc.

Din ziua aceea, când mă vede mai întunecat şi e sigură că nu-i nimeni prin preajmă care să ne audă, Tanti Roz îmi povesteşte câte unul din faimoasele ei meciuri: Teroarea din Languedoc contra Măcelăresei din Limousin, lupta ei timp de douăzeci de ani împotriva lui Sinclair Diabolica – o olonadeză care avea o pereche de obuze în loc de sâni – şi

mai ales cupa mondială pe care a câştigat-o înfruntând-o pe Ulla-Ulla, zisă şi Căţeaua de la Büchenwald, pe care nimeni îaninte nu reuşise s-o învingă, nici măcar Coapse de Fier, idolul lui Tanti Roz pe vremea când era încă o tânără luptătoare de wrestling. Visez adeseori la luptele astea ale ei, închipuindu-mi-o pe ring aşa cum e ea acum, o bătrânică în halat roz, clătinându-se niţel pe picioare, cărând pumni la moacă vreunei zmeoaice de-alea în maiou. Şi parcă-aş fi eu în locul ei. Ceea ce mă face să mă simt mai puternic. E aşa, ca un fel de răzbunare.

Astea fiind zise, dacă după toate amănuntele pe care ţi le-am înşirat aici încă n-ai reuşit să-ţi dai seama cine e Tanti Roz, cred, dragă Dumnezeu, că n-ar mai fi cazul să rămâi

pe post de Dumnezeu, ci ai face mai bine să ieşi la pensie. Sper că sunt suficient de clar?

Dar să mă întorc la ale mele.

Pe scurt, grefa mea a produs multă decepţie pe-aici. Chimioterapia pe care mi-o

făcuseră înainte de asemenea, dar nu chiar aşa de mare; pe atunci exista încă speranţa în grefă. Am impresia că acum doctorii nici nu prea mai ştiu ce să propună, ţi-e şi milă de ei. Doctorul Düsseldorf, pe care mama îl găseşte foarte frumos, deşi, după mine, sprâncenele alea ale lui sunt prea groase, are o mutră întristată de Moş Crăciun rămas fără daruri în tolbă.

La spital atmosfera e tot mai urâtă. Chiar vorbeam cu un amic, mai zilele trecute, unu’

Bacon. De fapt îl cheamă Yves nu Bacon, da’ noi îi zicem Bacon fiindcă i se potriveşte mai bine pentru că e tot o arsură din cap până-n picioare, ca o şuncă prăjită.

– Ştii, Bacon, am impresia că nu prea mă mai plac doctorii ăştia, ai zice că-i deprimă cazul meu.

– Ce tot îndrugi, Cap de Ou? Doctorii-s inepuizabili. Lor le zumzăie capul de

operaţiile pe care ar mai vrea să ţi le facă. Mie mi-au propus deja vreo şase.

– Poate că-i inspiri.

– Poate.

– Ce nu înţeleg este de ce nu-mi spun cinstit că am să mor?

De cum am zis asta, Bacon a făcut ca toată lumea din spital: a surzit pe loc. Într-un

spital, dragă Dumnezeu, de îndată ce pronunţi cuvântul „moarte“, nimeni nu te mai aude. Poţi fi sigur că în jurul tău se va produce un gol de aer şi toţi au să se ia la întrecere care mai de care să schimbe vorba. Am testat asta pe toată lumea. Azi-dimineaţă am vrut să ştiu dacă şi Tanti Roz devine tare de urechi dacă-i vorbesc de moarte.

– Am impresia, Tanti Roz, că nimeni deaici nu se încumetă să-mi spună că am

să mor.

Se uită lung la mine. O să facă şi ea precum ceilalţi? Te rog din suflet, Teroarea din

Languedoc, nu te fleşcăi, păstrează-ţi auzul.

– Păi ce rost ar avea, Oscar, să ţi se spună de vreme ce o ştii?

Uf, ea măcar m-a auzit!

– Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii au născocit un alt fel de spital decât cel

care există de-adevăratelea. Unu’ în care te faci că vii ca să te vindeci, când tu de fapt intri acolo ca să mori.

– Ai dreptate, Oscar. Şi cred că se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.

– Operaţia mea n-a reuşit, nu-i aşa, Tanti Roz?

Tanti Roz n-a răspuns. Era felul ei de-a spune da. Când a fost sigură c-am înţeles pe deplin, s-a apropiat de mine şi mi-a spus, implorându-mă:

– Bineînţeles, n-ai vorbit cu mine, nu ţiam spus nimic! Juri, da?

– Jur.

Am tăcut amândoi, iar eu am rumegat în minte aceste noi gânduri.

– Ce-ar fi să-i scrii tu lui Dumnezeu,Oscar?

– Tocmai dumneata să-mi spui una ca asta, Tanti Roz, zău aşa?!

– Cum adică, tocmai eu?

– Credeam că eşti singura persoană care nu minte.

– Păi nu te mint deloc, Oscar.

– Atunci de ce-mi vorbeşti de Dumnezeu?

M-au aiurit ai mei cu Moş Crăciun, gata, ajunge!

– Află de la mine, Oscar, că nu există nici o legătură între Dumnezeu şi Moş Crăciun.

– Ba da. E una şi-aceeaşi cacealma. Spălare de creier şi fraiereală cât cuprinde!

– Ascultă Oscar, poţi tu să-ţi închipui, fie şi numai o secundă, că eu, o fostă luptătoare de wrestling, cu o sută şaizeci de turnee câştigate la activ, dintre care patruzeci prin K.O., eu,

Teroarea din Languedoc, aş putea să cred în Moş Crăciun?

– Nu.

– Află atunci, băiete, că deşi nu cred în Moş Crăciun, cred în Dumnezeu. Îţi jur, na!

Astfel pusă problema, fireşte, se schimbă totul.

– Fie. Dar de ce zici că ar trebui să-i scriu lui Dumnezeu?

– Ca să te simţi mai puţin singur.

– Păi cum să mă simt mai puţin singur cu cineva care nici măcar nu există?

– Fă-l tu să existe.

Se aplecă spre mine.

– De fiecare dată când ai să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Şi dacă te ţii

tare, află de la mine, o să existe chiar de-adevăratelea. Şi asta o să-ţi facă bine.

– Şi despre ce-ai vrea să-i scriu?

– Despre orice. Despre gândurile tale, acelea pe care nu le spui nimănui, care

devin apăsătoare, prind rădăcină, te împovărează, te imobilizează; acelea care, luând locul ideilor înnoitoare, te paralizează măcinându-te pe dinăuntru.Dacă nu vorbeşti şi doar le ţii în tine, ai să te transformi în groapa de gunoi a gândurilor vechi şi rău mirositoare, Oscar, băiatule.

– O.K.

– Şi apoi, lui Dumnezeu poţi să-i ceri zilnic câte ceva. Da’ fii atent, un singer lucru pe zi! Unul singur.

– Nu-i mare lucru de capul lui Dumnezeu ăsta al dumitale, Tanti Roz. Aladin putea să ceară trei lucruri de la lampa fermecată.

– Vorbeşti tâmpenii, Oscar. Nu-i mai bine un lucru pe zi decât trei într-o viaţă

întreagă?

– O.K. Şi zici că pot să-i cer orice? Jucării, bomboane, o maşină…

– Nu, Oscar. Dumnezeu nu-i ca Moş Crăciun. Lui nu poţi să-i ceri decât lucruri de-ale spiritului.

– De exemplu?

– De exemplu să-ţi dea curaj, răbdare, săţi deschidă mintea.

– Mda, pricep…

– Şi poţi, de asemenea, să-i ceri unele lucruri pentru ceilalţi.

– La regimul de o dorinţă pe zi doar n-ai vrea dumneata, Tanti Roz, să-l mai

împart acuma şi cu alţii?

– Iată, acum ştii cum stau lucrurile.

În această primă scrisoare am încercat, dragă Dumnezeu, să-ţi descriu un pic viaţa mea

aici, la spital, unde toţi mă privesc ca pe un obstacol în calea dezvoltării medicinei, şi aş vrea de asemenea să te întreb dacă am să mă vindec sau nu. N-ai decât să tai varianta inutilă.

Te pup. Pe mâine,

P.S. Nu-ţi ştiu adresa, ce fac?

Dragă Dumnezeu,

Bravo! Da’ ştiu că eşti tare! Nici măcar nam apucat să-ţi trimit scrisoarea, că mi-ai şi dat

răspunsul. Cum ai făcut?

Jucam şah azi-dimineaţă în sala de recreaţie cu Einstein, când Pop Corn a dat fuga

să mă anunţe:

– Ţi-au veni părinţii, Cap de Ou.

– Părinţii mei? Cum asta? Ei nu vin decât duminica…

– Le-am recunoscut maşina, un Jeep roşu cu capotă albă.

– Imposibil.

Am dat din umeri şi m-am întors la partida cu Einstein. Dar cum eram preocupat, Einstein îmi lua întruna câte o piesă, ceea ce m-a enervat şi mai rău. Noi îi zicem Einstein, dar nu pentru că ar fi mai inteligent ca alţii, ci doar pentru că are un cap de două ori mai mare. Se zice c-ar avea apă înăuntru. Păcat de el, dacă ar fi avut creier în loc de toată apăraia aia, Einstein ar fi putut face lucruri măreţe în viaţă.Văzând că oricum pierdeam partida, m-am sculat şi m-am dus în camera lui Pop Corn care dă spre parking. Avusese dreptate, părinţii mei veniseră să mă vadă. Trebuie să ştii, dragă Dumnezeu, că acum

părinţii mei şi cu mine locuim departe unii de alţii. Pe când locuiam şi eu cu ei nu-mi dădeam seama, dar de când nu mai locuiesc cu ei, găsesc că stau tare departe. De aceea nu pot veni să mă vadă decât o dată pe săptămână, duminica, deoarece duminica ei nu lucrează, şi nici eu.

– Vezi c-aveam dreptate? A zis Pop Corn. Ce-mi dai că te-am anunţat?

– Am ciocolată cu alune dacă vrei.

– Jeleuri cu căpşuni nu mai ai?

– Nu.

– Fie, cu alune, atunci.

Bineînţeles, nu avem voie să-i dăm de mâncare lui Pop Corn, care tocmai de-aia e la spital, ca să slăbească. Nouăzeci şi opt de kile la cei nouă ani ai lui, un metru şi zece înălţime pe un metru şi zece lăţime! Singura haină în care încape este un tricou polo american. Doar că şi la ăsta dungile au intrat în tangaj, de parcă-ar avea rău de mare. Ca să spun drept, cum nici eu şi nici unul dintre prietenii noştri nu credem că Pop Corn ar putea fi altfel decât gras şi cum ne e milă să-l vedem întruna hămesit, îi dăm toate resturile de la masă. Sincer, ce-i o bucăţică deciocolată faţă de tot mormanul ăla de grăsime?Până şi infirmierele au încetat să-l mai chinuiecu supozitoarele prescrise de doctori. M-am dus la mine în cameră să-mi aştept părinţii. La început n-am observat cum se scurgeau minutele că eram puţin obosit, unde alergasem. După o vreme însă mi-am dat seama că ar fi avut timp să ajungă la mine de zece ori. Am ghicit de îndată unde zăboveau atât. Şi m-am strecurat pe culoar. Am pândit să nu mă vadă nimeni, am coborât scările şi, mergând tiptil prin semiîntuneric, am ajuns la cabinetul doctorului Düsseldorf.

Nu mă înşelasem, acolo erau! Le auzeam vocile de partea cealaltă a uşii. Cum coborârea

scării îmi cam tăiase răsuflarea, mi-au trebuit câteva secunde până când inima mea a prins iar să bată normal şi pot spune că din clipa aceea toate au luat-o razna. Am auzit ceea ce n-ar fi trebuit să aud. Mama plângea în hohote, iar doctorul Düsseldorf repeta întruna: „Am făcut tot ce se putea face, vă rog să mă credeţi, am încercat totul“, la care tata răspundea cu glas sugrumat: „Nu ne îndoim, domnule doctor, nu

ne îndoim“. Rămăsesem cu urechea lipită de uşa aceea de fier. Nici nu ştiu, la drept vorbind, care era mai rece, eu sau metalul.

Doctorul Düsseldorf a zis:

– Doriţi să-l vedeţi, să-l îmbrăţişaţi?

– N-am curaj, domnule doctor, a răspuns mama.

– Nu trebuie să ne vadă în starea asta, a întregit tata.

Şi atunci am înţeles eu că părinţii mei erau nişte laşi. Ba, mai rău, nişte laşi care mă

luau şi pe mine drept un laş.

Zgomotul scaunelor mi-a dat să înţeleg că se ridicaseră şi aveau să iasă din birou. M-am

năpustit şi eu pe prima uşă care mi-a ieşit în cale. Aşa se face că am nimerit în debaraua cu mături unde mi-am petrecut toată dimineaţa deoarece, lucru pe care tu poate nu-l ştii, dragă Dumnezeu, debaralele cu mături se deschid deafară, dar nu şi dinăuntru, de parcă oamenii sar teme ca nu cumva măturile, găleţile şi cârpele de şters pe jos să-şi ia tălpăşiţa peste noapte. De altfel, nu mă deranja nicidecum să stau acolo în întuneric, dar fiind că tot n-aveam chef să văd pe nimeni şi că picioarele şi braţele nu-mi mai răspundeau oricum la comenzi, ca urmare a şocului provocat de ceea ce auzisem.

Pe la prânz am simţit o mare agitaţie la etajul de deasupra. Paşi, alergătură de colo-colo.

Pe urmă numele meu a început să răsune pretutindeni:

– Oscar! Oscar!

Mă bucuram să-i aud strigându-mă şi eu să nu răspund. Aş fi vrut ca pământul întreg să

fie îngrijorat din pricina mea. Cred că am aţipit o vreme, după care mam pomenit nas în nas cu galoşii lui madam N’da, femeia de serviciu. Când a deschis uşa, am înlemnit amândoi de frică, iar în clipa următoare ne-am pus şi unul şi altul pe urlat, ea fiindcă nu

se aşteptase să dea peste mine acolo, eu fiindcă nu-mi aminteam că era aşa de neagră. Şi nici că putea să ţipe aşa de tare. A urmat o învălmăşeală de nedescris. Toţi s-au năpustit asupra mea, doctorul Düsseldorf, sora-şefă, infirmierele de gardă, precum şi toate femeile de serviciu din secţie. Crezusem la început că au să mă ia cu toţii la refec, dar văzând că mai curând se simţeau cu musca pe căciulă, mi-am dat seama că e momentul să profit de situaţie.

– O vreau pe Tanti Roz, să vină Tanti Roz.

– Dar unde ai fost, dragă Oscar? Cum te simţi?

– Să vină Tanti Roz.

– Cum de ai nimerit în debaraua aceea?

Te-a închis cineva acolo? Ai auzit vreun zgomot înăuntru?

– Să vină Tanti Roz!

– Bea puţină apă!

– Nu vreau. Să vină Tanti Roz.

– Ia o înghiţitură de…

– Nu vreau. Să vină Tanti Roz.

Eram de granit. O faleză de granit. O dală de beton. Nu era nimic de făcut cu mine. Nici

măcar nu mai ascultam ce spuneau. O voiam pe Tanti Roz. Doctorul Düsseldorf era stânjenit cum nu se poate în faţa colegilor săi de faptul că n-avea nici cea mai mică autoritate asupra mea. A trebuit într-un final să cereze.

– Să meargă cineva s-o cheme!

Auzind asta, am consimţit în cele din urmă să mă odihnesc niţel şi m-am dus în camea mea unde am dormit buştean.

Când m-am deşteptat, Tanti Roz era lângă mine. Îmi zâmbea.

– Bravo, Oscar, frumoasă trebuşoară ai mai făcut! Le-ai dat o straşnică palmă morală. Dar rezultatul e că au să mă gelozească pe mine de azi înainte.

– Puţin ne pasă de gelozia lor!

– De ce spui asta, Oscar? Sunt cu toţii nişte oameni de treabă. Chiar foarte de treabă.

– Mă doare-n cot!

– Şi-acum, zi-mi şi mie, care-i problema?

– Doctorul Düsseldorf le-a zis părinţilor mei că am să mor, iar ei au fugit fără să

mă vadă. Îi urăsc!Şi m-am apucat să-i povestesc totul, în amănunt, ca ţie acum, dragă Dumnezeu.

– Mda, a mormăit Tanti Roz, asta-mi aduce aminte de turneul de la Béthune când am înfruntat-o pe Sarah Trosc Pleosc, una care-şi ungea corpul cu untdelemn, de-i ziceau anghila ringului, o adevărată acrobată care-ţi scăpa din mâini ori de câte ori încercai o priză. Nu accepta să lupte decât la Béthune unde lua în fiecare an cupa oraşului. Problema e că şi mie îmi trebuia cupa aia!

– Şi ce-ai făcut, Tanti Roz?

– I-am pus pe nişte prieteni să arunce cu făină peste ea când a intrat pe ring. Uleiul cu făina au transformat-o într-un şniţel pané. Aşa că în doi timpi şi trei mişcări mi ţi-am trimis-o la saltea pe Trosc Pleosc asta de nu s-a văzut! După care nimeni nu i-a mai zis anghila, ci şalăul pané.

– Nu prea văd ce legătură am eu cu povestea asta, Tanti Roz.

– Eu văd foarte bine. Şi anume că există o soluţie în orice împrejurare, Oscar, un sac cu făină se găseşte întotdeauna pe undeva. Ar trebui să-i scrii lui Dumnezeu. El e mai puternic ca mine.

– Chiar şi la wrestling?

– Chiar şi. Dumnezeu reuşeşte întotdeauna. Încearcă, dragă Oscar. Ia zi, ce ţi-a făcut ţie cel mai rău?

– Îi urăsc pe părinţii mei.

– Urăşte-i atunci tare. Da’ tare de tot.

– Tocmai dumneata mă îndemni să fac asta, Tanti Roz?

– Da. Urăşte-i tare. O bucată de vreme ai să tot rozi la osul ăsta. Şi, după ce-ai să-l isprăveşti, ai să-ţi dai seama că nu merită. Povesteşte-i toate astea lui Dumnezeu în scrisoarea ta şi cere-i să-ţi facă o vizită.

– El se şi deplasează?

– În felul său. Nu prea des. Ba chiar foarte rar.

– De ce? E bolnav?

Din oftatul ei am înţeles că Tanti Roz un ţinea să-mi dezvăluie că şi tu, dragă Dumnezeu,

eşti mai curând paradit cu sănătatea.

– Părinţii tăi nu ţi-au povestit niciodată despre Dumnezeu, Oscar?

– Ce să mai vorbim de părinţii mei, Tanti Roz? Sunt nişte dobitoci.

– Să zicem. Dar despre Dumnezeu nu ţiau povestit chiar niciodată?

– Ba da. O singură dată, când mi-au spus că ei nu cred în el. Ei nu cred decât în

Moş Crăciun.

– Nu se poate! Chiar aşa dobitoci sunt, Oscar, băiete?

– Nici nu poţi să-ţi închipui! În ziua când m-am întors de la şcoală şi le-am spus

că ajunge cu tâmpeniile, că ştiam, ca toţi colegii mei, că Moş Crăciun nu

există, ai fi jurat c-au picat din lună.Cum eram furios nevoie mare că din cauza lor toată suflarea şcolii râsese de mine, n-au găsit nimic mai bun de zis decât să-mi jure că ei crezuseră sincer că Moş Crăciun există şi că erau decepţionaţi, cât se poate de

decepţionaţi, să afle că nu-i aşa! Doi tâmpiţi, Tanti Roz, dacă-ţi spun eu!

– Carevasăzică, ei nu cred în Dumnezeu?

– Nu.

– Şi asta nu ţi-a dat de gândit?

– Păi dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să

aflu ce gândesc oamenii deştepţi?

– Ai şi tu dreptate. Totuşi, odată ce zici că părinţii tăi sunt nişte tâmpiţi…

– Şi încă ce tâmpiţi, Tanti Roz!

– Deci dacă ei, care sunt nişte tâmpiţi, nu cred, de ce tu, care eşti un băiat deştept, n-ai crede în EL, cerându-i să-ţi facă o vizită?

– Fie. Da’ parcă ziceai că stă la pat?

– Nu. Spuneam că are un fel special de aivizita pe oameni. El îi vizitează în gând. În spirit. Chestia asta cu spiritul m-a dat gata. Mi sa părut tare de tot. Tanti Roz a adăugat:

– Ai să vezi, vizita lui are să-ţi facă bine.

– O.K. Am să vorbesc cu el. Dar până una, alta, singurele vizite care-mi fac bine sunt ale dumitale, Tanti Roz. Mi-a zâmbit şi, cu timiditate aproape, s-a aplecat să mă sărute pe obraz. Dar n-a îndrăznit să meargă până la capăt. Îmi cerşea parcă încuviinţarea.

– Hai, sărută-mă, Tanti Roz. N-am să spun la nimeni. Nu ţin să-ţi stric reputaţia de luptătoare la wrestling. Buzele ei mi-au atins obrazul şi asta mi-a făcut plăcere, că era aşa ca o căldură cu nişte mici înţepături şi miros de pudră şi de săpun.

– Când mai vii, Tanti Roz?

– Nu am voie decât de două ori pe săptămână.

– Imposibil. Cum o să aştept eu trei zile?

– Aşa vrea regulamentul.

– Cine a făcut regulamentul ăsta?

– Doctorul Düsseldorf.

– Când mă vede, doctorul Düsseldorf face pe el, Tanti Roz. Du-te şi cere-i permisiunea să vii mai des. Nu glumesc, să ştii. M-a privit cu o anumită ezitare.

– Da, nu glumesc. Dacă nu vii să mă vezi în fiecare zi, nici eu nu-i mai scriu lui Dumnezeu.

– Fie, voi încerca, Oscar. Tanti Roz a ieşit din cameră, iar eu m-am pus pe plâns.

Nu-mi dădusem seama până atunci câtă nevoie aveam de ajutor. Nu-mi dădusem seama

până atunci că eram într-adevăr bolnav. Gândul că n-aveam s-o mai văd pe Tanti Roz m-a făcut să înţeleg totul şi lacrimile au început să-mi ardă obrajii. Norocul meu că am avut timpul să-mi vin în fire înaninte să se întoarcă.

– Gata, s-a făcut! Timp de douăsprezece zile am voie să vin în fiecare zi.

– La mine şi numai la mine?

– La tine şi numai la tine, Oscar, băiatule, douăsprezece zile.

Ce m-o fi apucat nu pricep, dar lacrimile m-au podidit iar şi m-am zguduit de plâns.

Măcar că ştiam perfect că băieţii n-au voie să plângă şi cu atât mai puţin eu care, cu căpăţâna mea de ou, nu arăt nici a băiat, nici a fată, ci mai curând a marţian. Dar ce să fac? Mi-era peste putinţă să mă opresc.

– Douăsprezece zile, tanti Roz? Chiar aşa de prost stau?

Şi pe ea o cam îmboldea plânsul. Stătea în cumpănă. Era nostim să vezi cum fosta

luptătoare de wrestling o împiedica pe fosta fetiţă să dea drumul lacrimilor, şi asta mi-a mai alungat niţel gândurile.

– În ce dată suntem noi azi, Oscar?

– Cum adică în ce dată, nu vezi calendarul de pe perete? Suntem în 19 decembrie.

– Prin părţile noastre, Oscar, există o legendă care spune că în ultimele douăsprezece zile ale anului poţi ghici ce timp va fi în cele douăsprezece luni ale anului ce vine. Nu trebuie decât să observi zi de zi vremea pentru a putea stabili tabloul în miniatură al lunii

respective. 19 decembrie reprezintă deci luna ianuarie, 20 decembrie februarie, şi aşa mai departe până la 31 care reprezintă luna decembrie a anului viitor.

– Adevărat?

– Aşa spune legenda. Legenda celor douăsprezece zile magice. Ce-ar fi să ne jucăm şi noi de-a cele douăsprezece luni magice? Adică tu, că eu cu jocurile… Ar trebui deci ca, începând de azi, să observi fiecare zi în parte şi să-ţi spui că valorează zece ani.

– Zece ani?

– Întocmai. O zi egal zece ani.

– Ar însemna că peste douăsprezece zile să am o sută treizeci de ani!

– Chiar aşa! Ar fi straşnic, nu? Tanti Roz m-a sărutat – începe să-i placă, văd eu bine – şi a plecat.

 Aşa că, dragă Dumnezeu, iată că azi m-am născut şi eu, lucru de care nu mi-am dat prea

bine seama decât pe la vremea prânzului când împlinisem cinci ani; conştiinţa mi s-a dezvoltat, dar nu pot spune că asta ar fi cine ştie ce veste bună; astă-seară am deci zece ani, ceea ce înseamnă că am atins vârsta raţiunii. Şi, fiindcă veni vorba, aş avea o rugăminte: când ai cate ceva să-mi spui, ca azi la prânz, poate încerci so faci cu ceva mai puţină brutalitate, da? Mersi.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

P.S. Şi aş mai vrea să te rog o chestie. Ştiu că n-am dreptul decât la o dorinţă pe zi, dar

cererea de mai sus nu era de fapt o cerere, ci mai degrabă un sfat. Să ştii c-aş fi de acord să-mi faci o vizită. În spirit, vreau să spun. Mi se pare o chestie tare de tot şi mi-ar plăcea să mă vizitezi. Primesc musafiri de la opt dimineaţa până seara la nouă. În restul timpului dorm. Uneori aţipesc niţel chiar şi-n timpul zilei, din pricina tratamentului. Dacă se întâmplă să pici într-un astfel de moment, trezeşte-mă fără nici o grijă. Ar fi o  prostie să nu ne întâlnim din pricina unei clipe de somn în plus.

Dragă Dumnezeu,

Azi mi-am trăit adolescenţa şi trebuie să-ţi spun că n-a mers deloc ca pe roate. Ce tărăşenie şi adolescenţa asta! Am avut o groază de neplăceri cu prietenii, cu părinţii şi asta numai din pricina fetelor. Ţin să-ţi spun că nu-mi pare rău deloc când mă gândesc că astă-seară am douăzeci de ani, fiindcă asta înseamnă c-am trecut de ce era mai greu. Pubertatea, mersi! O dată, hai treacă de la mine, dar a doua oară, nici să n-aud!

În primul rând îţi atrag atenţia, dragă Dumnezeu, că n-ai venit. Abia de-am putut

închide un ochi toată noaptea cu problemele astea de pubertate, aşa că n-ar fi fost chip să te

scap. Şi, aşa cum ţi-am mai spus, chiar dacă dorm, mă scuturi niţel şi mă trezesc. Tanti Roz venise deja când m-am deşteptat azi-dimineaţă. Pe când îmi luam micul dejun, mi-a istorisit cum s-a luptat ea cu Sfârc Regal, o luptătoare de wrestling din Belgia care înghiţea trei kile de carne crudă pe zi stropite cu un butoiaş de bere. Se spunea că ceea ce avea mai de temut Sfârc Regal era mirosul gurii, din pricina fermentaţiei de bere şi carne, astfel încât îşi culca adversarele la pământ numai suflândule în faţă. Ca s-o învingă, Tanti Roz a fost silită să născocească o nouă tactică: şi-a pus o glugă îmbibată cu apă de lavandă şi şi-a luat numele de Călăul din Carpentras. Wrestling-ul, spune ea, te obligă să ai muşchi şi la creier.

– Pe cine iubeşti tu, Oscar?

– Aici la spital?

– Da.

– Pe Bacon, pe Einstein şi pe Pop Corn.

– Dintre fete, te întreb?

Întrebare care mi-a închis pliscul. Nu aveam deloc chef să-i răspund. Numai că Tanti Roz aştepta, şi în faţa unei campioane internaţionale de wrestling nu-ţi prea vine s-o faci multă vreme pe nebunul.

– Pe Peggy Blue. Peggy Blue e fata albastră. Cea din penultima cameră de pe culoar. Zâmbeşte întruna, dar de vorbit aproape că nu vorbeşte deloc. Ai zice că-i o zână care a poposit în spital să se odihnească o clipă. Suferă de o boală complicată, de-aia îi şi zice boala albastră, o chestie cu sângele care, în loc să meargă la plămâni, se duce nu ştiu unde, făcând ca pielea să devină albăstruie. Peggy aşteaptă operaţia care o va face să devină roz. Eu zic că-i păcat, îi stă aşa de bine albastră. E atâta lumină şi tăcere în preajma ei, încât, atunci când te apropii de ea, e ca şi cum ai pătrunde într-o capelă.

– I-ai spus-o?

– Cum să-i spun, aşa deodată, „Peggy Blue, îmi placi“?

– Foarte bine. De ce să nu-i spui?

– Mă întreb dacă ştie măcar că exist.

– Cu atât mai mult.

– Şi, pe urmă, te-ai uitat vreodată la mutra mea, Tanti Roz? Ar trebui să aibă o înclinaţie către extratereştri, ceea ce n-aş prea crede.

– Eu găsesc că eşti un băiat frumos, Oscar.

După care, Tanti Roz a pus capăt conversaţiei. E al naibii de plăcut s-auzi astfel de vorbe, te ia cu un soi de tremurici, de nici un mai ştii ce să răspunzi.

– N-aş vrea să plac numai datorită fizicului, Tanti Roz.

– Ia zi, ce simţi tu pentru ea?

– Aş vrea s-o apăr de fantome.

– Ce fel de fantome? Aveţi fantome peaici?

– Da. În fiecare noapte. Vin şi ne trezesc,nu ştiu de ce. Ne ciupesc şi doare. Şi,

cum nici măcar nu le vezi, ţi-e şi mai frică. Pe urmă e aşa de greu să adormi

la loc…

– Şi ţi se întâmplă adesea să vină la tine fantomele astea?

– Nu. Eu dorm adânc. Dar o aud adesea pe Peggy Blue ţipând în somn. Aş dori

aşa de mult s-o pot apăra.

– Spune-i-o.

– Da’ nici măcar asta n-aş putea să fac, regulamentul ne interzice să ieşim noaptea din cameră.

– Ce ştiu ele, fantomele, de regulament?

Habar n-au. N-ai decât să fii şi tu niţel şmecher, când or să te audă spunândui lui Peggy Blue că la noapte ai să stai de veghe ca s-o aperi, fantomele n-au să mai îndrăznească să se arate.

– Hm, da…

– Câţi ani ai tu, Oscar?

– Nu ştiu. Cât e ceasul?

– Zece. Carevasăzică, mergi pe cincisprezece ani. Nu crezi oare c-ar fi timpul să ai curajul propriilor tale sentimente?

La zece jumătate m-am hotărât şi m-am dus până la uşa camerei sale care era deschisă.

– Salut, Peggy, i-am zis, eu sunt Oscar. Era întinsă pe pat, să juri că era Albă-ca-

Zăpada când aşteaptă să vină prinţul şi proştii ăia de pitici cred că-i moartă, Albă-ca-Zăpada din fotografiile în care zăpada pare albastră, într-atâta-i de albă. S-a întors spre mine, iar eu m-am întrebat dacă mă ia drept prinţul sau drept unul dintre pitici. Eu aş fi bifat „pitic“, din pricina căpăţânii mele, dar ea n-a zis nimic, şi tocmai asta-i grozav cu Peggy că nu spune niciodată nimic şi că totul rămâne misterios.

– Am venit să-ţi spun că la noapte, şi în toate nopţile de azi înainte, am să stau de pază

în faţa camerei tale, dacă vrei şi tu, ca să te apăr de fantome.

Ea s-a uitat la mine, a clipit, eram parcă într-un film dat cu încetinitorul, aerul devenise

şi mai aerian, tăcerea şi mai tăcută, aveam impresia că mergeam prin apă şi că totul se

schimba când te apropiai de patul acela al ei pe care cădea o lumină venită parcă de niciunde.

– Hei, ia-o încet, Cap de Ou, te anunţ că eu sunt paznicul lui Peggy!

Pop Corn era în pragul uşii sau mai degrabă îl umplea. M-au trecut fiorii. Un lucru

era cert, dacă stătea el de pază, siguranţa era maximă, nici o fantomă n-ar mai fi putut

răzbate până la Peggy, neavând pe unde trece.

După care îi arunc o ocheadă ucigătoare lui Peggy.

– Nu-i aşa, Peggy, că tu şi cu mine suntem prieteni vechi?

Peggy s-a mulţumit să ridice ochii-n tavan.

Pop Corn a luat asta drept o confirmare şi m-a tras afară pe culoar.

– Dacă vrei o fată, n-ai decât s-o iei pe Sandrine, Peggy e deja luată.

– Cu ce drept?

– Cu dreptul că eu am venit aici înaintea ta. Dacă nu-ţi convine, nu rămâne

decât să ne batem.

– Îmi convine.

Eram cam obosit, aşa că m-am dus să mă odihnesc niţel în sala de jocuri. Unde tocmai

venise şi Sandrine. Sandrine are leucemie ca şi mine, numai că ei pare să-i reuşească

tratamentul. I se spune Chinezoaica, din pricina perucii negre şi lucioase cu fire sârmoase şi cu

breton care o face să semene cu o chinezoaică. Se uită lung la mine şi sparse între dinţi un

balonaş de gumă de mestecat.

– Poţi să mă săruţi dacă vrei.

– Ce vorbeşti? Guma nu-ţi ajunge?

– Păi nici n-ai fi în stare, zero barat! Pun mâna-n foc că până acum încă n-ai sărutat nici o fată!

– Hai că mă faci să râd! Află că la cinşpe ani am sărutat deja o mulţime de fete, fii liniştită!

– Zău, ai tu cinşpe ani?

Eu mă uit la ceas.

– Împliniţi.

– De când visez eu să mă sărute unul mare, de cinşpe ani.

– Cred şi eu, e tentant! îi zic, dându-mi aere.

Şi numai ce-o văd că-mi trage o mutră ce n-ai văzut, ţuguindu-şi buzele de parcă ar fi fost

o ventuză lipită de-un geam, de unde nu pot decât să trag concluzia că aşteaptă s-o sărut.

Când mă întorc, toţi prietenii sunt în spatele meu, pândindu-mi mişcările. N-am cum

să dau înapoi. E momentul să arăt că sunt bărbat. Acum ori niciodată. Mă apropii de Sandrine şi o sărut. Ea îşi încolăceşte braţele în jurul meu, n-am cum să mă desprind, gura ei e umedă şi deodată mă pomenesc că-mi trece mie guma pe care-o

mesteca. Luat pe neaşteptate, o înghit pe loc. Eram cuprins de furie. Şi în aceeaşi clipă simt o mână care mă bate pe umeri. De unde şi vorba că o nenorocire nu vine niciodată singură: părinţii mei! Uitasemcă era duminică.

– Nu ne-o prezinţi şi nouă pe prietena ta,Oscar?

– Nu e prietena mea.

– Ce dacă? Prezintă-ne-o.

– Sandrine. Părinţii mei, Sandrine.

– Mă bucur să vă cunosc, zice

Chinezoaica, pe un ton dulce.

Aş fistrâns-o de gât.

– Vrei să vină şi Sandrine cu noi în camera ta?

– Nu vreau. Sandrine are treabă. Ajunşi la mine în cameră, mi-am dat seama că-s cam obosit, aşa că am dormit puţin. De altfel n-aveam nici un chef să vorbesc cu ei… După ce m-am trezit am văzut cadourile pe care, bineînţeles, mi le aduseseră. De când sunt în spital părinţii mei stau prost la capitolul conversaţie, aşa că-mi aduc tot felul de jocuri

ale căror instrucţiuni explicative le citim dupăamiaza întreagă încercând să înţelegem cum se joacă. Tata e deosebit de dibaci la instrucţiunile astea; chiar dacă sunt în japoneză ori în turcă el nu se descurajează niciodată, înverşunându-se să le desluşească schema. Ce mai, dacă-i vorba să-ţi strice o după-amiază de duminică, nimeni nu-i mai priceput ca tata

Azi mi-a adus un CD player. Cu asta mi-a închis pliscul, n-am putut să-i reproşez nimic,

deşi tare aş fi avut poftă.

– N-aţi venit ieri?

– Ieri? Cum să fi venit ieri? Ştii bine că nu putem veni decât duminica. Dar de ce

întrebi?

– Cineva v-a văzut maşina în parcare.

– Ca şi cum n-ar exista pe lume decât un jeep roşu. Maşinile seamănă între ele.

– Mda, nu ca părinţii. Păcat.

Cu vorba asta i-am ţintuit locului. Eu miam luat tacticos CD player-ul şi am pus de două

ori la rând Spărgătorul de nuci pe care l-am ascultat în faţa lor de la un capăt la altul. Două ore în care n-au apucat să scoată şi ei un cuvinţel. Şi bine le-am făcut.

– Îţi place aşa de mult?

– Mda. Dar acum mi-e somn.

Au înţeles că trebuie să plece. Dar nu se îndurau. Nu reuşeau deloc să se desprindă din

camera mea. Era clar că ar fi vrut să-mi zică o mulţime de chestii şi nu ştiau cum. Mă

bucuram însă să văd cum suferă şi ei la rândul lor. După care mama s-a repezit şi m-a strâns tare-tare la piept spunându-mi printre hohote:

– Te iubesc, Oscar, dragule, te iubesc aşa de mult!

Voiam să-i scap din braţe, dar în ultima clipă m-am lăsat totuşi sărutat, asta îmi

amintea de mângâierile bune şi simple de dinainte, când vocea mamei nu era angoasată

când îmi spunea că mă iubeşte. Probabil că apoi am adormit puţin. Tanti Roz e campioana deşteptărilor. De câte ori deschid ochii, ea tocmai intră pe uşă. Şi are întotdeauna un zâmbet pentru mine.

– Ei, cum a fost cu părinţii?

– Zero barat, ca de obicei. Mi-au oferit Spărgătorul de nuci.

– Nu, zău? Ce curios, aveam şi eu oprietenă cu numele ăsta. O campioană pe cinste. Sfărma gâtul adversarelor strângându-l între pulpe. Şi cu Peggy Blue cum stăm, te-ai dus s-o vezi?

– Nu-mi mai vorbi de Peggy Blue, e logodită cu grăsanul ăla de Pop Corn.

– Aşa ţi-a spus ea?

– El.

– Blufa, nu te-ai prins?

– Nu cred. Chiar sunt convins că-l place mai mult pe el decât pe mine. E mai solid, mai de nădejde.

– Când îţi spun eu că blufează! Uite, eu care arătam ca un şoricel pe ring am bătut luptătoare cât o balenă sau un hipopotam de mari. Pe Plum Pudding, de exemplu, o irlandeză, una sută cincizeci kile, în slip, pe stomacul gol, înainte de Guinness-ul de dimineaţă, bicepşii cât halca de şuncă, iar pulpa groasă de nu-i puteai face înconjurul.

Nu tu talie, nu nimic să ai de unde-o apuca. Impatabilă, ce mai!

– Şi cum ai făcut?

– Tot ce nu face priză se rostogoleşte. Pentru început am pus-o pe fugă, ca s-o obosesc, după care am răsturnat-o. Au trebuit să vină cu macaraua ca s-o ridice de pe jos. Tu, Oscar, ai osatura uşurică şi cu carne nu te prea lauzi, dar să ştii de la mine că nu plăcem numai ca bifteck şi os, calităţile sufleteşti contează şi ele. Şi calităţi sufleteşti tu ai

cu carul, băiete.

– Eu, Tanti Roz?

– Ia să te duci tu la Peggy Blue şi să-i spui tot ce ai pe suflet.

– Sunt un pic obosit şi…

– Obosit? Ce vârstă ai tu la ora asta, băiete? Optsprezece ani? Păi cum să fii obosit la optsprezece ani? Are ea un fel de a vorbi, Tanti Roz, care parcă îţi reîncarcă bateriile.

Când s-a lăsat noaptea, zgomotele răsunau parcă mai adânc în întuneric, iar

linoleumul de pe culoar strălucea în razele lunii. Am intrat la Peggy şi i-am întins CD

player-ul meu.

– Uite, ascultă Valsul fulgilor de nea. E nespus de frumos. Aşa de frumos, încât eu când îl ascult mă gândesc la tine. Peggy a ascultat Valsul fulgilor de nea. L-a ascultat zâmbind întruna, ca şi cum valsul ar fi fost un prieten vechi care i-ar fi şoptit la ureche tot felul de lucruri nostime. Apoi, dându-mi înapoi aparatul mi-a spus:

– Frumos.

Era primul cuvânt pe care-l rostea. Grozav, nu?

– Şi aş vrea să-ţi mai spun ceva, Peggy Blue, să nu te operezi. Eşti frumoasă aşa, albastră.

Asta i-a făcut plăcere, am văzut imediat. Nu de asta i-o spusesem, dar m-am bucurat că

i-a făcut plăcere.

– Pe tine te-aş vrea, Oscar, ca să mă aperi de fantome.

– Contează pe mine, Peggy. Eram nespus de mândru. Carevasăzică, eu eram învingătorul!

– Sărută-mă.

Hotărât lucru, chestia cu sărutul e nelipsită la fete, aşa, ca un fel de nevoie. Numai

că s-o săruţi pe Peggy era cu totul altceva decât pe vicioasa aia de Chinezoaică. Mi-a întins obrazul şi pot spune că şi eu am simţit un fel de căldură când l-am sărutat.

– Noapte bună, Peggy.

– Noapte bună, Oscar.

Iată deci cum a trecut ziua de azi, dragă Dumnezeu. Acum înţeleg eu de ce adolescenţei i

se mai zice şi „vârsta ingrată“. Chiar că nu-i uşor. Noroc că pe la douăzeci de ani toate se

aranjează. Aşa că, uite, îţi adresez şi eu dorinţa mea pe ziua de azi: aş vrea ca Peggy şi cu mine să ne căsătorim. Nu sunt foarte sigur dacă asta ţine de spirit, căsătoria adică, şi dacă e de domeniul tău. Cu alte cuvinte, nu ştiu dacă tu poţi să împlineşti genul ăsta de dorinţă, tip agenţie matrimonială, sau dacă e cazul să mă adresez în altă parte. Te-aş ruga să-mi dai răspunsul cât mai iute cu putinţă, ca să ştiu ce să fac. N-aş vrea să te zoresc, dar nu uita că timpul meu e limitat. Deci: căsătorie Oscar- Peggy Blue. Da sau nu. Nu-ţi ascund că m-ar aranja grozav ca în domeniul de care te ocupi să figureze şi articolul „căsătorie“.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

P.S. Care e, la urma urmei, adresa ta? Că tot nu mi-ai spus.

Dragă Dumnezeu,

Gata, m-am căsătorit. Suntem în 21decembrie, merg pe treizeci de ani şi sunt însurat. În ceea ce priveşte copiii, Peggy şi cu mine am hotărât să lăsăm asta pentru mai târziu. De fapt, cred că nu e încă pregătită. Lucrurile s-au întâmplat astă-noapte. Să vezi…

Cam pe la unu noaptea, o aud pe Peggy Blue scâncind. Am sărit imediat din pat.

Fantomele! Veniseră iar s-o chinuie, iar eu, carei promisesem s-o apăr de ele, dormeam. Ce mai, avea să-şi dea seama că nu eram decât un neisprăvit, cu siguranţă nici n-o să mai vrea sămi vorbească şi, pe bună dreptate, asta şi meritam!

Am ieşit pe culoar şi m-am îndreptat în direcţia de unde veneau ţipetele. Ajuns la camera lui Peggy, am văzut-o aşezată pe pat, complet surprinsă că mă vede. Şi eu trebuie să fi

făcut o mutră mirată având-o în faţa ochilor pe Peggy care mă privea, cu gura închisă, pe când ţipetele continuau să-mi spargă urechile. Am mai făcut câţiva paşi până la camera

următoare şi deodată am înţeles că Bacon urla aşa, din pricina arsurilor. Ceea ce mi-a provocat mustrări de conştiinţă, gândindu-mă cum am dat eu foc casei, cinelui, pisicii, cum am prăjit peştişorii roşii din borcan – adică i-am fiert, mai bine zis – şi cât au trebuit să sufere şi că mai bine că au pierit, decât să fi rămas în viaţă şi să fie terorizaţi la nesfârşit de amintirea flăcărilor şi de arsuri ca sărmanul Bacon, în pofida tuturor

grefelor şi a pomezilor de tot felul. Bacon s-a ghemuit şi a încetat să mai geamă. Eu m-am întors la Peggy Blue.

– Aşadar nu tu erai, Peggy? Eram convins că tu ţipai noaptea.

– Iar eu credeam că tu.

Eram complet uluiţi de ce se întâmpla cu noi. De toate câte ni le mărturiseam. În realitate,

ne gândeam de mult unul la celălalt. Din albastră cum era, Peggy Blue a devenit şi mai albastră, ceea ce la ea e ca şi cum ar roşi de jenă.

– Şi-acum ce-ai să faci, Oscar?

– Dar tu, Peggy?

E nemaipomenit cât ne asemănăm, aceleaşi idei, aceleaşi întrebări.

– N-ai vrea să dormi cu mine? Orice s-ar spune, fetele sunt grozave. Păi mie, ca să spun o asemenea frază, mi-ar fi trebuit ore, săptămâni, luni de zile, spre a o învârti în minte, spre a o pregăti. Pe când Peggy i-a dat drumul simplu, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc.

– O.K.

Şi m-am urcat în pat lângă ea. A trebuit să ne cam strângem niţel, că era îngust, dar a fost

o noapte nemaipomenită. Peggy Blue miroase a alune şi pielea ei e fină şi catifelată, ca a mea pe partea interioară a braţelor, numai că la ea aşa e pe tot corpul. Am dormit îndelung, am visat, ne-am ţinut strâns în braţe, ne-am povestit fiecare viaţa. Bineînţeles că dimineaţa, când doamna Gommette, sora-şefă, a dat peste noi, s-a încins o operetă de toată splendoarea. Ea a început să urle, infirmiera de noapte a început să urle şi ea, au urlat aşa o bucată de vreme una la alta, apoi au urlat la Peggy, pe urmă la mine, uşile au

început să se trântească, îi luau de martori pe toţi spunând despre noi că suntem nişte „mici nefericiţi“, pe când noi eram cum nu se poate mai fericiţi, în cele din urmă noroc c-a picat Tanti Roz care, în doi timpi şi trei mişcări, a oprit concertul.

– Ia să lăsaţi copiii în pace, auziţi? De ce sunteţi voi puse aici, ca să mulţumiţi pacienţii sau regulamentul? Fac ceva pe el de regulament, aşa să ştiţi! Şi-acum gura! Să nu vă mai aud! Duceţi-vă şi vă certaţi în altă parte, nu sunteţi la vestiar aici! Fără replică! Nu-ţi mergea cu Tanti Roz.

M-a dus înapoi în camera mea şi am dormit un pic. Când m-am trezit, am putut să discutăm despre toate.

– Carevasăzică, e serioasă treaba între tine şi Peggy, Oscar?

– Beton armat, Tanti Roz. Sunt superfericit. Azi-noapte ne-am şi căsătorit.

– Cum adică v-aţi căsătorit?

– Adică am făcut tot ce fac un bărbat şi o femeie când sunt căsătoriţi.

– I-auzi, dom’le!

– Păi cum? Am – cât e ceasul? – douăzeci şi ceva de ani, de-acum înţeleg să-mi

duc viaţa cum cred eu, nu?

– Vezi bine.

– Şi închipuie-ţi că toate chestiile álea care mă cam scârbeau înainte, când eram mai tânăr, ştii, sărutările, mângâierile şi aşa mai departe, acum mi-au părut foarte plăcute. Cum se

schimbă omul, nu?

– Bravo, Oscar, mă bucur. Îmi place cum creşti.

– O singură chestie n-am făcut, sărutul ăla cu limba, lui Peggy i-a fost frică să nu se aleagă cu vreun copil. Dumneata ce crezi?

– Cred că bine a făcut Peggy.

– Da? Poţi să faci copii dacă te săruţi pe gură? Ar însemna deci să am vreunul

cu Chinezoaica?

– Calmează-te, Oscar, şansele sunt mici.

Chiar foarte mici.

Tanti Roz părea sigură de ce spune şi asta m-a liniştit într-adevăr, fiindcă, ţie pot să-ţi

mărturisesc, dragă Dumnezeu, ţie şi numai ţie, că Peggy şi cu mine ne-am sărutat şi cu limba, o dată, de două, ba poate chiar de mai multe ori.

Am dormit niţel. Apoi am luat masa împreună cu Tanti Roz, după care am început să

mă simt mai bine.

– E de groază ce obosit puteam să fiu azidimineaţă.

– E normal, Oscar, între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani ieşi seara, umbli pe la tot soiul de petreceri, duci o viaţă împrăştiată, nici prin minte nu-ţi trece să te menajezi. Şi vine o vreme când toate astea se plătesc. Ce-ai zice dacă iam face o vizită lui Dumnezeu?

– A, i-ai aflat adresa?

– Cred că-l vom găsi la capelă.

– Tanti Roz m-a încotoşmănit de parcă plecam la Polul Nord, m-a luat în braţe şi ne-am dus la capelă, care se află în parcul spitalului, de cealaltă parte a peluzelor acoperite de gheaţă, mă rog, ce să-ţi mai explic toate astea că doar le ştii, e la tine acasă. Am avut un şoc dând cu ochii de statuia ta, adică văzând în ce hal erai, vreau să spun, ţintuit pe crucea aia, pe jumătate gol, slab, cu corpul tot numai o rană şi cu capul însângerat sub coroana de spini abia mai ţinându-se pe gât. Parcă ai fi fost eu. Asta m-a revoltat de-a binelea. Eu, dac-aş fi Dumnezeu, n-aş permite să fiu tratat astfel.

– Să fim serioşi, Tanti Roz, n-ai să-mi spui că dumneata, o luptătoare de wrestling, o mare campioană, crezi în aşa ceva!

– Şi de ce nu, Oscar? Ţie ţi-ar inspira mai multă încredere un Dumnezeu culturist, cu muşchi lucraţi, sculpturali, cu pielea dată cu ulei, freză într-o parte şi slip ultima modă?

– Păi…

– Ia gândeşte-te, Oscar, de cine te-ai simţi tu mai apropiat ca om, de un dumnezeu

nesimţitor sau de unul care suferă?

– Bineînţeles că de cel care suferă. Numai că eu în locul lui, dacă aş fi Dumnezeu,

dacă aş dispune ca el de toate puterile, aş fi făcut în aşa fel ca să nu sufăr.

– Nimeni nu poate trăi fără suferinţă, Oscar. Nici Dumnezeu şi nici tu. Nici

părinţii tăi şi nici eu.

– Bine. Să zicem. Dar de ce e neapărată nevoie să suferim?

– Există suferinţă şi suferinţă. Uită-te mai bine la chipul Său. Priveşte-L cu atenţie. Găseşti că are aerul cuiva care suferă?

– Nu. E chiar curios. Ai zice că nici măcar nu simte durerea.

– Întocmai. Şi asta pentru că există două feluri de suferinţă – cea fizică şi cea

morală. Suferinţa fizică o înduri. Pe cea morală ţi-o alegi.

– Nu înţeleg.

– Dacă ţi se bat în talpă două cuie, n-aiîncotro, te doare, deci suferi. Adică înduri. În schimb, ideea morţii nu înseamnă neapărat durere. Mai întâi fiindcă nimeni nu ştie ce-i moartea. Depinde de tine, de înţelesul pe care i-l dai.

– Ai cunoscut pe cineva, Tanti Roz, care să se fi bucurat că trebuie să moară?

– Da. Mama mea. Pe patul de moarte era numai zâmbet, abia aştepta să vadă ce mai urma să se întâmple.

N-aveam ce să mai argumentez. Cum eram curios să aflu şi urmarea, am lăsat să treacă un timp, reflectând la cele ce mi-a spus.

– Numai că vezi tu, Oscar, majoritatea oamenilor sunt complet lipsiţi de curiozitate. Ei se agaţă cu înverşunare de ceea ce au ca păduchele de urechea chelului. S-o luăm de exemplu pe Plum Pudding, rivala mea irlandeză, una sută cincizeci kile, dimineaţa pe inima goală, în slip, înainte de Guinness. Îmi spunea mereu: „Scuze, moartea nu-i de mine, regret, n-am semnat nimic“. Se înşela însă. I-a spus ei cineva că viaţa este eternă? Nimeni, niciodată. Ea era aceea care se încăpăţâna să creadă asta. Care se revolta, turba la ideea că ar putea să se sfârşească. În cele din urmă a făcut o depresie, a slăbit, s-a lăsat de meserie, abia de mai trăgea treizeci şi cinci de kile la cântar, arăta ca un schelet de peşte care în cele din urmă s-a făcut fărâme. Cu alte cuvinte, a murit şi ea ca toată lumea, numai că gândul morţii i-a otrăvit viaţa.

– O tâmpită, Plum Pudding asta, Tanti Roz.

– Tâmpită ca un pate de ficat, Oscar. Numai că, vezi tu, pateul de gâscă e foarte răspândit, foarte curent, ca să zic aşa.

Am încuviinţat din cap fiindcă asta era şi părerea mea.

– Oamenii se tem de moarte deoarece necunoscutul îi sperie. Dar la urma urmei ce-i necunoscutul? Eu ţi-aş propune, Oscar, să nu te temi, ci să ai încredere. Uită-te la chipul lui Dumnezeu pe cruce: îndură durerea fizică, dar moral nu încearcă nici o suferinţă pentru că are încredere. Şiatunci până şi cuiele îl dor mai puţin. În sinea lui îşi spune întruna: mă doare, dar asta nu înseamnă că o să fie rău. Vezi, în asta constă de fapt beneficiul credinţei. Am vrut să te fac să-l înţelegi, Oscar.

– O.K., Tanti Roz, o să încerc să-mi păstrez încrederea când are să-mi fie frică.

M-a sărutat. Iar eu mi-am zis că în cele din urmă era bine în biserica aceea goală, cu tine,

dragă Dumnezeu, care aveai un chip atât de împăcat.

După aceea ne-am întors şi am dormitîndelung. Mi-e din ce în ce mai somn. E ca o

foame. Când m-am trezit, i-am spus lui Tanti Roz:– Ştii, de fapt nu de necunoscut mă tem,

ci de faptul că voi pierde toate câte le cunosc.

– Şi eu la fel, Oscar. Ce-ai zice s-o chemăm pe Peggy Blue să ia ceaiul cu noi?

Peggy Blue a luat ceaiul cu noi. Se înţelegefoarte bine cu Tanti Roz, am râs ca sparţii când ne-a povestit cum s-a luptat ea cu Surorile Ţâşnitoare, trei surori care se dădeau drept una singură. După fiecare rundă, Ţâşnitoarea care-şi epuizase adversara, obligând-o să alerge fără întrerupere după ea, o zbughea afară din ring pretextând că se duce să facă pipi, se precipita la toaletă unde o aştepta sora ei care intra proaspătă şi relaxată în runda a doua. Şi aşa mai departe. Toată lumea era convinsă că Ţâşnitoarea era una singură şi că era o luptătoare infatigabilă. Tanti Roz însă, dibuind tărăşenia, le-a încuiat pe cele două înlocuitoare în toaletă, a aruncat cheia pe fereastră şi i-a venit de hac surorii cu care se afla în ring. Wrestling-ul e un sport deosebit de ingenios, după părerea mea. După asta, Tanti Roz a plecat.Infirmierele ne supraveghează pe Peggy Blue şi pe mine de parcă am fi un pachet de dinamită gata să explodeze. Ce dracu’, că doar nu mai sunt un copil, am şi eu treizeci de ani!Peggy Blue mi-a jurat că la noapte are săvină ea la mine de îndată ce va putea; i-am juratcă de data asta n-o s-o sărut cu limba.Pe bune, e uşor să faci copiii, dar trebuiesă mai ai şi timpul necesar ca să-i creşti!Aşa, dragă Dumnezeu. Nu prea ştiu ce săţi

cer în încheiere, căci azi am avut o zi bună. A,ba da! Fă ca mâine operaţia lui Peggy Blue să decurgă bine. Nu ca a mea, ştii tu ce vreau să zic.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

P.S. Operaţiile nefiind de-ale spiritului, poate că nu le ai în magazin. Dar fă măcar ca

Peggy Blue să accepte rezultatul, oricare ar fi el. Contez pe tine!

Dragă Dumnezeu,

Peggy Blue a fost operată astăzi. Zece ani îngrozitori pentru mine. Nu-i deloc uşoară vârstade treizeci de ani! Pare să fie vârsta grijilor şi a responsabilităţilor.Noaptea trecută, Peggy Blue n-a putut să vină la mine din pricină că doamna Ducru,infirmiera de noapte, a rămas în camera ei ca sopregătească pentru anestezie. Targa a transportat-o în sala de operaţie cam pe la opt.

Mi s-a strâns inima s-o văd în căruciorul ăla, mică şi slăbuţă, de-abia se ghicea printre

cearşafuri.Tanti Roz mi-a ţinut mâna într-a ei, ca să nu mă enervez aşteptând.

– Cum se face, Tanti Roz, că Dumnezeul ăsta al dumitale îngăduie să existe pe

lume fiinţe ca Peggy şi ca mine?

– Noroc că existaţi, Oscar, băiatule, lumea n-ar fi la fel de frumoasă fără voi.

– Nu. Nu mă înţelegi. De ce lasă el să existe boală şi bolnavi? Din două una:

ori e rău, ori nu prea e cine ştie ce de capul lui.

– Oscar, boala este un fapt, ca şi moartea, nu o pedeapsă.

– Se vede că dumneata nu eşti bolnavă!

– De unde ştii tu că nu sunt, băiete?

Asta mi-a închis pliscul. Nu mă gândisem vreodată că Tanti Roz, care-i întotdeauna

săritoare şi atentă cu cei din jur, ar putea avea şi ea problemele ei.

– N-ai de ce să-mi ascunzi ceva, Tanti Roz, mie poţi să-mi spui totul. Am treizeci şi doi de ani, sau pe-aproape,cancer şi o soţie pe masa de operaţie,vezi aşadar că viaţa n-are secrete pentru mine.

– Cât te iubesc, Oscar!

– Şi eu pe tine, Tanti Roz. Spune-mi ce probleme ai, poate că te-aş putea ajuta.

La nevoie, aş putea chiar să te înfiez.

– Să mă înfiezi, tu pe mine?

– Păi nu l-am înfiat şi pe Bernard când mi-a zis că era amărât?

– Bernard?

– Da, ursul meu. Ăla din dulap. Acolo sus, pe etajeră. E ursul meu de când eram mic, uite, nu i-a mai rămas decât un ochi, bot n-are, nas n-are, şi-a pierdut jumătate din umplutură şi tot corpul îi e plin de cicatrici. Seamănă niţel cu tine, Tanti Roz. L-am adoptat în

seara când dobitocii ăia de părinţi ai mei mi-au adus un urs nou. Auzi, să accept adică un urs nou-nouţ! N-au decât să accepte ei un frăţior nou-nouţ dacă le convine, n-au decât! Aşa că l-am înfiat pe Bernard. O să-i las moştenire tot ce am. Dacă vrei, te înfiez şi pe tine, Tanti Roz.

– Sigur că vreau, Oscar. Cred chiar că asta o să-mi facă bine.

– Atunci, bate palma, Tanti Roz.

După asta ne-am dus să pergătim camera lui Peggy, i-am dus flori, ciocolată, să le

găsească acolo când s-o întoarce. Pe urmă am dormit. Nu ştiu ce-o fi cu somnul ăsta pe mine în ultima vreme. Pe la sfârşitul după-amiezii, Tanti Roz m-a trezit ca să-mi spună că Peggy Blue s-a întors în camera ei şi că operaţia reuşise. Ne-am dus împreună s-o vedem. Părinţii ei erau deja acolo. Nu ştiu care din ele, Peggy Blue sau Tanti Roz, le-o fi vorbit despre mine, dar păreau să ştie cine sunt, m-au tratat cu mult respect, mi-au oferit un scaun între ei doi şi astfel am putut să-mi veghez soţia alături de socrii mei. Eram bucuros fiindcă Peggy rămăsese tot albăstruie. Doctorul Düsseldorf a trecut s-o vadă, şi-a frecat sprâncenele şi a zis că în orele următoare va apărea schimbarea. M-am uitat la mama lui Peggy care nu-i albastră, şi mi-am spus că la urma urmei soţia mea, Peggy, n-are

decât să aibă culoarea pe care-o pofteşte, eu am s-o iubesc la fel. Peggy a deschis ochii, ne-a surâs părinţilor ei şi mie şi a adormit iar. Părinţii se liniştiseră de-acum şi trebuiau

să plece.

– Ţi-o încredinţăm pe fiica noastră, mi-au zis. Ştim că putem conta pe tine.

Am ţinut să mai rămânem, Tanti Roz şi cu mine, până când Peggy a deschis încă o dată

ochii şi apoi eu m-am întors la mine în cameră ca să mă odihnesc.

Îmi dau seama încheind această scrisoare că am avut o zi bună astăzi. O zi de familie. Am

înfiat-o pe Tanti Roz, m-am înţeles bine cu socrii şi mi-am regăsit soţia bine sănătoasă, chiar dacă pe la orele unsprezece ar urma să devină roz.

Pe mâine. Te pup,

Oscar

P.S. Nici o dorinţă pe ziua de azi. Mai răsufli şi tu niţel.

Dragă Dumnezeu,

Azi am împlinit patruzeci şi apoi cincizeci de ani şi n-am făcut decât tâmpenii. Ţi le spun la iuţeală că nici nu merită să le spun altfel. Peggy Blue e bine, dar Chinezoaica, trimisă de Pop Corn care are oftică pe mine, a venit să-i dea raportul că am sărutat-o pe gură.

Drept care Peggy Blue mi-a zis că între mine şi ea totul s-a sfârşit. Am protestat, i-am

explicat că povestea cu Chinezoaica era o greşeală de tinereţe, săvârşită cu mult înainte de a o cunoaşte pe ea, şi că doar n-avea de gând să mă oblige toată viaţa să-mi răscumpăr păcatele. Dar ea s-a ţinut tare. Ba chiar s-a împrietenit cu Chinezoaica, numai ca să mă facă pe mine să turbez, şi le-am auzit râzând împreună.

Dacă-am văzut aşa, când Brigitte, trizomica – una care se ţine scai de toţi, cum şi e

şi normal, trizomicii ăştia fiind foarte afectuoşi –,a venit la mine în cameră să-mi dea bună ziua, am lăsat-o să mă sărute pe unde-a avut poftă. Ceea ce a şi făcut nemaiîncăpându-şi în piele de mulţumire. Ai fi zis că-i un câine care se gudură pe lângă stăpân. Problema e că Einstein se afla pe culoar. Şi o fi având el apă-n creieri, dar coji

de salam pe ochi n-are. Aşa că a văzut tot şi-a dat fuga să le povestească lui Peggy şi

Chinezoaicei. Tot etajul nu-mi mai spune altfel decât fustangiul. Şi când te gândeşti că eu nici n-am pus piciorul afară din cameră!

– Nu ştiu ce m-a apucat cu Brigitte asta, Roz…

– Demonul amiezii, ce vrei, Oscar. Aşa sunt bărbaţii între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, simt nevoia să se pună la încercare, să verifice dacă mai sunt în stare să placă şi altor femei decât celei pe care o iubesc.

– Să zicem că-s normal, dar asta nu înseamnă că nu sunt un dobitoc.

– Da, eşti complet normal.

– Da, da’ ce fac eu acum?

– Pe care din ele o iubeşti?

– Pe Peggy. Şi numai pe ea.

– Atunci spune-i-o. Primul cuplu e întotdeauna fragil, supus oscilaţiilor, dar dacă e cel pe care ţi l-ai dorit, trebuie să te baţi pentru el.

Mâine e Crăciunul, dragă Dumnezeu.

Aniversarea ta, uite, n-am făcut niciodată legătura. Te rog, fă tu cumva să mă împac cu

Peggy fiindcă, nu ştiu dacă e din pricina ei sal nu, da’ tare-s trist astă-seară şi nu-mi mai arde de nimic.

Pe mâine. Te pup,

Oscar

P.S. Acum că suntem prieteni, ce-ai vrea să-ţi ofer de ziua ta?

Dragă Dumnezeu,

Azi-dimineaţă la orele opt i-am spus lui Peggy Blue c-o iubesc, că numai pe ea o iubesc

şi că n-aş putea concepe viaţa fără ea. Ea a început să plângă mărturisindu-mi că i-am luat

o piatră de pe inimă deoarece şi ea mă iubeşte pe mine şi numai pe mine şi că niciodată nu va mai găsi un altul, mai cu seamă acum că a devenit roz.

Ne-am pus amândoi pe plâns când a zis ea asta, dar era un plâns foarte plăcut. Trebuie să

spun că viaţa în cuplu mi se pare deosebit de agreabilă. Mai ales după cincizeci de ani când ai trecut prin tot felul de încercări.

Pe la zece mi-am dat deodată seama că, fiind Crăciunul, n-am să pot să mănânc cu

Peggy deoarece toată familia ei – fraţi, unchi, nepoţi, veri – avea să-i invadeze în curând

camera, iar eu voi fi la rândul meu obligat să-i suport pe părinţii mei. Ce puteau oare să-mi mai ofere? Un puzzle de zece mii de piese? Cărţi în kurdă? O cutie cu instrucţiuni de folosire? Propriul meu portret de pe vremea când eram sănătos? Cu doi cretini ca ăştia, inteligenţi ca lada de gunoi, era clar că mă pândeau primejdii la orizont; pentru o mie şi una de temeri naveam decât o singură certitudine, şi anume că urma să petrec un Crăciun de tot rahatul. M-am hotărât fulgerător şi am şi început să-mi pregătesc evadarea. Un mic troc: toate jucăriile i le dau lui Einstein, plapuma mea din fulgi de gâscă lui Bacon, bomboanele lui Pop Corn. O mică observaţie: Tanti Roz se oprea întotdeauna în vestiar înainte să plece. O mică prevedere: părinţii mei nu aveau să sosească înainte de orele douăsprezece. Totul a mers ca pe roate: la unsprezece şi jumătate Tanti Roz ma

sărutat urându-mi să petrec un Crăciun frumos în compania părinţilor mei, după care a

dispărut la etajul unde se află vestiarele. Am fluierat semnalul convenit. Pop Corn, Einstein şi Bacon m-au îmbrăcat una două şi m-au purtat pe sus până la hărăbaia lui Tanti Roz, o maşină care datează dinaintea epocii automobilului. Pop Corn, care îţi deschide cât ai clipi orice broască fiindcă a avut norocul să crească într-un cartier defavorizat, a forţat portiera din spate şi m-au aruncat pe jos între cele două banchete. După care s-au întors ca nişte sfinţişori în camerele lor, vorba aceea, „nici usturoi n-am mâncat, nici

gura nu-mi miroase“.

Tanti Roz a venit după o bună bucată de vreme, s-a urcat în maşină, a dat şpriţuri de

vreo zece, cinşpe ori înainte să pornească motorul şi în sfârşit am demarat în trombă.

Sunt geniale maşinile astea de dinaintea erei automobilului, că zdrăngănesc de-ai zice că

zbori şi de scuturat, eşti scuturat în ele ca la bâlci. Sunt convins că Tanti Roz a învăţat să

şofeze cu vreun amic cascador; n-are treabă nici cu stopurile, nici cu trotuarele, nici cu

giratoriile, astfel încât uneori maşina se ridică de la sol. Ce mai, un tărăboi număru’ unu în carlingă, claxonul aproape că nu s-a oprit, iar cât priveşte vocabularul, ocazie mai prielnică să ţi-l îmbogăţeşti pe-al tău nici că se putea: i-a băşcălit cum i-a venit la gură pe duşmanii care îndrăzneau să-i taie calea, împroşcându-i cu cele mai teribile insulte, ceea ce m-a făcut să constat încă o dată ce formidabilă şcoală a vieţii poate fi wrestling-ul ăsta.

Prevăzusem ca, o dată ajunşi, să mă arăt zicându-i: „Cucu, Tanti Roz“, dar cursa cu

obstacole s-a lungit aşa de rău, încât am adormit pe drum. Drept care, când m-am deşteptat, în jurul meu era întuneric, frig, linişte, iar eu mă aflam singur, culcat pe ceva umed. Pentru prima oară m-am gândit că poate am făcut o trăsnaie mai mare ca mine.

Am ieşit din maşină. Începuse să ningă. Nimic de-a face cu Valsul fungilor de nea din

Spărgătorul de nuci. Clănţăneam de-mi săreau dinţii din gură. Am văzut o casă impozantă cu luminile aprinse. Am luat-o într-acolo. Dar de-abia mai mergeam. Ca să ajung până la sonerie a trebuit să execut un asemenea salt, încât în clipa următoare m-am prăvălit pe preşul din faţa uşii. Acolo m-a găsit Tanti Roz.

– Dar… dar… a bâiguit ea.

Apoi s-a aplecat asupră-mi murmurând:

– Dragul mamei drag!

Ceea ce m-a făcut să-mi zic în sinea mea că poate nu făcusem chiar o trăsnaie.

M-a dus în braţe până în salon unde făcuse un pom de Crăciun până-n tavan care

sclipea de lumini. Eram uluit să văd ce frumos e la Tanti Roz acasă. După ce m-a pus să mă încălzesc la gura focului, am băut amândoi cate o ceaşcă mare de ciocolată. Nu mă îndoiam că voia să se asigure că mi-am revenit, înainte să mă ia la refec. Aşa că o cam tărăgănam şi eu cu venitul în fire, ceea ce de altfel nici nu-mi cerea cine ştie ce efort deoarece chiar că mă simţeam epuizat.

– La spital toată lumea te caută, Oscar. E stare de alertă. Părinţii tăi, sărmanii, sunt

disperaţi. Au anunţat poliţia.

– Nici nu mă miră. Sunt destul de proşti ca să-şi închipuie c-am să-i iubesc mai

mult când, prin grija lor, mi se vor pune cătuşele…

– Ce le reproşezi tu de fapt, Oscar?

– Le e frică de mine, Tanti Roz. N-au curajul să-mi vorbească. Şi cu cât le e lor mai frică, cu atât am şi eu impresia că sunt un mosntru. De ce par atât de terorizaţi? Arăt chiar aşa de groaznic? Am început să put? Sau să devin idiot şi nu-mi dau eu seama?

– Nu de tine le e frică, Oscar. Ci de boală.

– Boala face parte din mine. De ce trebuie să se poarte altfel numai fiindcă sunt bolnav?Nu ştiu să iubească decât un Oscar sănătos?

– Ei te iubesc oricum, Oscar. Mi-au spuso.

– Tu vorbeşti cu ei?

– Da. Sunt geloşi că ne înţelegem aşa de bine amândoi. Nu, de fapt nu geloşi, trişti. Trişti că nu reuşesc şi ei.

Am dat din umeri, dar mânia îmi cam trecuse de-acum. Tanti Roz mi-a mai dat o

ceaşcă de ciocolată.

– Ştii, Oscar, într-o zi ai să mori. Dar părinţii tăi vor muri şi ei.

Eram nespus de mirat să aud asta. Nu-mi trecuse niciodată prin minte.

– Vor muri, da. Singuri. Purtând în suflet teribila remuşcare de a nu fi ştiut să se

apropie de singurul lor copil, Oscar, lumina vieţii lor.

– Nu mai vorbi aşa, Tanti Roz, mă cuprinde amărăciunea când te aud.

– Dar la amărăciunea lor nu te gândeşti?

Tu ai priceput din vreme că ai să mori pentru că eşti un băiat deosebit de isteţ,

Oscar. Numai că ceea ce ţi-a scăpat din vedere e faptul că toată lumea moare.

Părinţii tăi de asemenea, într-o zi. Şi eu la fel.

– Da, numai că eu, înaintea tuturor.

– Tu înaintea tuturor. Dar oare asta îţi dă toate drepturile? Chiar şi pe acela de a

nu te gândi la ceilalţi?

– Gata, am înţeles. Cheamă-i, Tanti Roz!

Asta a fost, dragă Dumnezeu, urmarea ţi-o scurtez, că mi-a obosit mâna. Tanti Roz i-a

anunţat pe cei de la spital, care i-au înştiinţat la rândul lor pe părinţii mei, care au venit la Tanti Roz, unde am petrecut Crăciunul cu toţii.

Când au venit, le-am spus:

– Iertaţi-mă, uitasem că şi voi veţi muri într-o zi.

Nu ştiu ce-o fi deblocat în ei fraza asta, dar .i-am regăsit aşa cum fuseseră înainte şi am

petrecut o seară de Crăciun pe cinste.
La desert Tanti Roz a vrut să vadă slujba de la miezul nopţii la televizor şi o înregistrare a

unui meci de wrestling. Zice că în fiecare an îşi rezervă o partidă la care se uită înainte de slujbă fiindcă-i întăreşte muşchii de la picioare şi fiindcă e o veche obişnuinţă şi fiindcă asta-i face ei plăcere. Aşa că ne-am uitat cu toţii. Ceva formidabil. Era Mefista contra Ioanei d’Arc! În costum de baie şi cizme cu carâmb înalt. Ce zdrahoance, cum zicea tata care devenise roşu la faţă şi părea că dintr-odată adoră wrestling-ul. Ce de pumni au putut să-şi ardă la mutră una alteia, e de neînchipuit! Cred că eu aş fi dat ortul popii de o sută de ori să fi participat la genul ăsta de competiţie. Chestie de antrenament, Oscar, băiete, a zis Tanti Roz, cu cât încasezi mai mulţi pumni, cu-atât poţi încasa mai mulţi. Totul e să-ţi păstrezi nădejdea. Până la urmă învingătoare a ieşit Ioana d’Arc,deşi la început nu s-ar fi zis. Asta cred că ţi-a făcut plăcere.

Apropo, la mulţi ani, dragă Dumnezeu.

Tanti Roz, care tocmai m-a culcat în patul fiului ei veterinar de elefanţi în Congo, mi-a sugerat că împăcarea cu părinţii e cel mai frumos cadou pe care aş fi putut să ţi-l fac de ziua ta. După mine, sincer, un asemenea cadou e la limita de jos a cadourilor, da’ dacă aşa zice Tanti Roz care e o veche prietenă de-a ta…

Pe mâine. Te pup,

Oscar

P.S. A, era să uit dorinţa: fă ca părinţii mei să fie întotdeauna ca astă-seară. Şi eu la fel. Am avut un Crăciun prima-ntâi, mai ales cu Mefista şi Ioana d’Arc. Nu-mi purta pică pentru slujbă, m-a furat somnul.

Dragă Dumnezeu,

Am şaizeci de ani şi plătesc nota pentru abuzurile de ieri-seară. Azi nu prea mai sunt în

formă. Mi-a făcut plăcere să mă întorc acasă, la spital. La bătrâneţe nu-ţi mai prea arde să

călătoreşti, oricum eu, unul, n-am chef să umblu creanga. Ceea ce nu ţi-am spus este că ieri, la Tanti Roz, am văzut statuia lui Peggy Blue. Îţi jur. Întocmai aceeaşi, numai că din ghips: acelaşi chip blând, toată în albastru, la haine şi trup. Tanti Roz pretinde că-i Fecioara Maria, mama ta, dacă am înţeles bine, o madonă adică, moştenită la ei în casă din generaţie în generaţie. A acceptat să mi-o dăruiască mie. Miam pus-o la căpătâi, pe noptieră. Oricum, tot la ea se va întoarce într-o bună zi, de vreme ce am înfiat-o pe Tanti Roz. Peggy Blue e mai bine. A venit să mă viziteze în scaunul cu rotile. N-a găsit deloc că seamănă cu statuia mea, dar am petrecut un moment minunat împreună. Am ascultat

Spărgătorul de nuci ţinându-ne de mână, ca în vremurile bune.

Nu-ţi povestesc mai multe, că începe să-mi fie tot mai greu să ţin stiloul. Toată lumea din

spital e bolnavă, până şi doctorul Düsseldorf, din pricina ciocolatei, a pateului de gâscă, a

castanelor glasate şi a şampaniei pe care familiile le-au oferit în cantităţi masive

personalului medical. M-aş bucura să-mi faci o vizită.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

Dragă Dumnezeu,

Azi am avut şaptezeci, apoi optzeci de ani şi m-am gândit la o mulţime de lucruri.

Mai întâi să ştii c-am folosit cadoul de la Tanti Roz, nu-mi amintesc dacă ţi-am vorbit de

el, o plantă din Sahara care-şi trăieşte toată viaţa într-o singură zi. De cum pui sămânţa-n

pământ şi-o stropeşti, încolţeşte, dă tulpini, îi apar frunzele şi-apoi face o floare care produce seminţe, se scutură, lasă capu-n jos şi, hop, până seara s-a terminat! Găsesc că-i un cadou nemaipomenit şi-ţi mulţumesc că l-ai născocit. Am udat-o azi-dimineaţă eu, Tanti Roz şi părinţii mei – a, nu ştiu dacă ţi-am spus, ei stau acum la Tanti Roz că-i mai aproape –, aşa că am putut să-i urmăresc toată existenţa. M-a emoţionat. Bine, sigur, nu-i cine ştie ce floare, e mai curând plăpândă, iar la aspect nu prea bate ea recordul, sărăcuţa, dar, deşi nu aduce cu vreun baobab, îşi face treaba ei de plantă ca una mare,fărăntrerupere,

într-o singură zi, sub ochii tăi. Peggy Blue şi cu mine citim adesea din Dicţionarul medical. E cartea ei preferată. O pasionează bolile şi se întreabă întruna pe care

dintre ele o s-o aibă, mai târziu, când se face mare. Eu nu m-am uitat decât după cuvintele

care mă interesează: „Viaţă“, „Moarte“, „Credinţă“, „Dumnezeu“. Şi închipuie-ţi, n-ai să

mă crezi poate, dar nu erau acolo! Fireşte, dacar fi s-o luăm aşa, e o dovadă că nici viaţa, nici moartea, nici credinţa şi nici tu nu sunteţi nişteboli. Ceea ce e deja o veste bună. Deşi, după mine, într-o carte atât de serioasă ar trebui să existe răspunsurile la întrebările cele mai serioase ale existenţei, nu?

– Am impresia, Tanti Roz, că în Dicţionarul medical n-au băgat decât chestii speciale, probleme pe care le pot întâmpina unii şi alţii. Dar lucrurile care ne privesc pe toţi, Viaţa, Moartea,Credinţa, Dumnezeu au fost lăsate de-o parte.

– Ar fi poate mai bine să te uiţi în Dicţionarul filozofic, Oscar. Deşi, după părerea mea, chiar dacă vei găsi cuvintele care te interesează, s-ar putea să fii decepţionat. Sunt propuse acolo răspunsuri foarte diferite pentru fiecare noţiune.

– Cum aşa?

– Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne întrebări. Ele întreţin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că“. Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.

– Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există soluţie?

– Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie.

– După mine, Tanti Roz, singura soluţie la viaţă este să trăieşti.

Doctorul Düsseldorf a intrat să ne vadă. Avea iar aerul lui de câine bătut, încă şi mai

expresiv din pricina sprâncenelor ălora groase şi negre.

– Vă pieptănaţi sprâncenele, domnule doctor? l-am întrebat.

S-a uitat la toţi cei din jur, surprins, cu aerul că îi întreabă pe Tanti Roz şi pe părinţii

mei dacă au auzit şi ei ce-a auzit el. În cele din urmă a răspuns printr-un da sugrumat.

– Întrebam şi eu, nu-i nevoie să faceţi mutra asta, domnule doctor. De altfel, dacă e să

fim sinceri, ţin să vă spun că, din partea mea, am fost cât se poate de corect în ce priveşte

medicamentele, iar dumneavoastră de asemenea în privinţa bolii. Aşa că terminaţi odată cu aerul ăsta de vinovăţie. Nu e vina dumneavoastră dacă trebuie să daţi veşti neplăcute oamenilor anunţându-i că suferă de tot felul de boli incurabile cu nume latineşti. Destindeţi-vă niţel, relaxaţi-vă, ce naiba, că doar nu dumneavoastră sunteţi Dumnezeu Tatăl. Nu sunteţi dumneavoastră cel care comandă naturii. Dumneavoastră nu sunteţi decât un reparator. Nu mai fiţi aşa încordat, domnule doctor, ce naiba, nu vă mai daţi atâta importanţă, altminteri nu veţi putea continua multă vreme meseria asta. Uitaţi-vă numai un pic ce mutră faceţi!

Pe când mă asculta, doctorul Düsseldorf făcuse o faţă de-ai fi zis că înghiţise un ou. Apoi

mi-a zâmbit cu un zâmbet adevărat şi m-a pupat.

– Ai dreptate, Oscar. Îţi mulţumesc că miai spus toate astea.

– N-aveţi pentru ce, domnule doctor.Plăcerea e de partea mea. Reveniţi când doriţi.

Asta-i tot, dragă Dumnezeu. Aştept să-mi faci o vizită, nu uita. Vino. Nu ezita, chiar dacă e multă lume în momentul respectiv. Mi-ar face într-adevăr plăcere, să ştii.

Pe mâine. Te pup,

Oscar

Dragă Dumnezeu,

Peggy Blue a plecat. S-a întors acasă, la

părinţii ei. Nu-s tâmpit să nu-mi dau seama că

n-am s-o mai văd niciodată.

Nu-ţi mai scriu, că sunt prea trist. Peggy şi

cu mine am trăit o viaţă împreună, şi-acum mă

pomenesc singur, chel, ramolit şi obosit în patul

ăsta de spital. Urâtă-i bătrâneţea!

Azi nu te iubesc.

Oscar

Dragă Dumnezeu,

Îţi mulţumesc că ai venit. Ai ales la fix momentul, că nu mă simţeam bine deloc. Poate

că scrisoarea mea de ieri te-a jignit un pic…

Când m-am trezit din somn, mi-am adus aminte că am nouăzeci de ani şi-am întors capul

spre fereastră să mă uit la zăpadă. Şi deodată am înţeles c-ai să vii. Era dimineaţă. Eram singur pe Pământ. Era atât de devreme, încât până şi păsările dormeau, darămite infirmiera de noapte, doamna Ducru, care trăgea la aghioase, pe când tu te munceai

să aduci zorile. Nu părea să-ţi iasă din prima, dar te străduiai. Cerul pălise. Tu umpleai

văzduhul de alb, de gri, de azuriu, înviorând lumea. Nu te opreai o secundă. Şi-n clipa aceea am înţeles care era diferenţa dintre noi şi tine: tu eşti un tip infatigabil! Pus pe muncă fără întrerupere. Căruia nu-i este niciodată lehamite.

Ziuă vreţi, uite ziuă! Noapte? Uite noapte! Şi primăvară! Şi iarnă! Şi uite-o pe Peggy Blue! Şi uite-l şi pe Oscar! Şi pe Tanti Roz! Asta zic şi eu sănătate de fier!

Mi-am dat imediat seama că veniseşi. Şi că-mi dezvăluiai secretul, marele tău secret:

priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru întâia oară.

Urmându-ţi aşadar sfatul, m-am străduit să-l pun în aplicare. Contemplând lumina,

culorile, copacii, păsările, animalele. Simţeam cum aerul îmi pătrunde în nări făcându-mă să respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu. Fremătam de o bucurie necuprinsă şi pură. Aceea de a exista. O bucurie care mă fermeca.

Îţi mulţumesc, dragă Dumnezeu, că ai făcut asta pentru mine. Era ca şi cum m-ai fi

luat de mână şi m-ai fi dus în miezul tainei ca să o cuprind cu mintea. Îţi mulţumesc.

Pe mâine. Te pup,

Oscar

P.S. Dorinţa: Ai putea să mai faci o dată chestia asta şi pentru părinţii mei? Tanti Roz

cred c-o ştie deja. Şi pentru Peggy, de asemenea, dacă ai niţel timp…

 

Dragă Dumnezeu,

Am azi o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm cam mult, dar mă simt bine. Încerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primito este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi,

găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o

arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un

simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru. Nu-mi dau seama dacă am reuşit să-i conving pe deplin. Fă-le tu o vizită. Du tu până la capăt ce-am început. Eu mă simt niţel cam

obosit.

Te pup. Pe mâine,

Oscar

Dragă Dumnezeu,

O sută zece ani. E mult. Cred c-am început să mor.

Oscar

Dragă Dumnezeu,

Băieţelul a murit.

Voi rămâne în continuare o doamnă roz, dar Tanti Roz n-am să mai fiu niciodată. Am fost numai pentru Oscar.  S-a sfârşit azi-dimineaţă, pe când părinţii lui şi cu mine coborâserăm pentru o jumătate de ceas să bem o cafea. A plecat când nu eram noi

de faţă. Cred c-a aşteptat cu bună ştiinţă momentul, ca să ne menajeze. Ca să ne ferească

de şocul de a-l vedea stingându-se. Până în ultima clipă el a fost cel care a vegheat asupra

noastră, şi nu invers. Mi-e inima grea. Oscar s-a cuibărit în ea şi n-am cum să-l alung. Va trebui până diseară sămi înghit lacrimile, nu vreau să-mi compar durerea cu aceea, de neîndurat, a părinţilor lui. Îţi mulţumesc că mi-ai îngăduit să-l cunosc pe Oscar. Graţie lui am reuşit să devin hazlie, năstruşnică, să născocesc o mulţime de poveşti, ba chiar şi să mă pricep la wrestling. Graţie lui am râs şi am cunoscut bucuria. Tot el m-a ajutat şi să cred în tine. Sunt plină de iubire, Doamne, parcă mă arde pe dinăuntru, mi-a dăruit atâta, încât să-mi ajungă pentru toţii anii de-acum încolo.

Pe curând,

Tanti Roz

P.S. În decursul ultimelor trei zile pe care le-a mai trăit, Oscar pusese la căpătâiul patului

o pancartă.

Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea:

„Numai Dumnezeu are voie să mă trezească“.

29.04.2010 Vizita oncologica-Milano

29/04/2010

29.04.2010 Vizita oncologica-Milano

Ieri am ajuns la Milano .Azi am avut vizita oncologica cu dr Carabba ,am facut analize de sange si o radiografie la plamani. Rezultatul  analizelor de sange este bun, cu exceptia CRP-140(el trebuie sa fie maxim 6) care indica ca am o infectie la plamani, ceea ce era de asteptat ,deoarece de 3 zile fac febra si de o saptamana incepusem sa tusesc. Ct-ul anterior arata ok si daca nu aveam aceasta infectie as fi putut sa ma intorc maine pentru o luna acasa. Din pacate trebuie sa mai stau pana incepe sa scada CRP-ul – infectia, ca sa nu dau iar in pneumonie. Miercuri am iar analize ca sa vedem evolutia CRP si vizita oncologica.Deoarece  boala este stationara nu este nevoie sa fac pentru moment chimioterapie si o vom tine in cotinuare sub observatie prin efectuarea de Computere tomografice-periodice(urmatorul CT il voi face intre 15-31 Mai).Imi plac vizitele medicale facute aici in Italia,deoarece intotdeauna medicii se sfatuiesc inainte de a lua si cea mai mica decizie. Ma simt pe maini bune cand stiu ca infectiologul mi-a recomanadat antibioticul(si nu oncologul sau hematologul ,cum s-ar fi intamplat in Ro) cu care sa tratez infectia la plamani ,iat Ct-ul meu a fost vazut azi si de seful de sectie pt a avea confirmarea ca totul e ok.

Cam astea sunt noutatile pentru moment.

Ma puteti ajuta daca va rugati sa scap repede de aceasta infectie si sa nu avanseze boala nici in viitor.

Va pup si va imbratisez cu dragoste!

Doamne ajuta!

MAICA TERESA – Poem

26/04/2010

Dacã esti bun, oamenii te pot acuza de egoism si intentii ascunse.

Fii bun, oricum!

Oamenii sunt adesea neintelegãtori, irationali si egoisti.

Iartã-i, oricum!

Dacã ai success, poti câstiga prieteni falsi si dusmani adevãrati.

Cautã succesul, oricum!

 Dacã esti cinstit si sincer, oamenii te pot insela.

Fii cinstit si sincer, oricum!

 Ceea ce construiesti in ani, altii pot dãrâma intr-o zi.

Construieste, oricum!

 Dacã gãsesti linistea si fericirea, oamenii pot fi gelosi.

Fii fericit, oricum!

Binele pe care il faci azi oamenii il vor uita maine.

 Fa bine, oricum!

Da-i lumii tot ce ai mai bun si poate nu va fi nicioadata de ajuns.

Da-i lumii tot ce ai mai bun, oricum!

La urma urmei este intre tine si Dumnezeu.

 N-a fost niciodata intre tine si ei ,oricum!

Cina(8 aprile 2010)- paste cu branza telemea si salata fructe

08/04/2010

Paste Barilla -bavette 13,telemea de vaca,rosii cherry

Salata fructe: Capsuni,mure(congelate),seminte dovleac,capsuni,pomelo,menta,

Cam asa arata masa mea de pranz(8 aprilie2010)

08/04/2010

Cam asa arata masa mea de pranz.

 Salata cruditati:papadie,rosii cherry,castravete,ridichie rosie,ou fiert,masline umplute cu gogosar,ceapa verde,lamaie stoarsa ,ulei masline,patrunjel,sare. Peste la cuptor cu legume:peste-macrou(condimentat cu curcuma,piper si ulei de masline),dovlecei,ardei rosu,morcov,ceapa.

MACROUL „Este cel mai bogat peste in acizi grasi de tip Omega 3, accesibil in multe magazine care comercializeza produse ocenice. Primeste nota maxima la capitolul nutritie.
Potential toxic – Este una dintre speciile „fericite”: nu este amenintat de poluare si de braconaj. Primeste 8 puncte din 10, nota care il recomanda pentru un consum fara probleme.” http://www.csid.ro/dieta/pestele-descopera-aliatii-cei-mai-sanatosi-ai-siluetei-2741024/